România a avut până acum patru președinți aleși democratic. Sper că n-am uitat nici unul. Ce atrage atenția la ei, însă, e că au fost foarte diferiți unul de celălalt. Ca și cum nemulțumirea pe care fiecare dintre președinți a creat-o oamenilor a fost atât de mare încât poporul a jurat să nu mai facă niciodată greșeală să aleagă un asemenea candidat. A fost mai întâi Iliescu, omul care n-a zis niciodată nimic cu subiect și predicat. Și dacă-l întrebai cât e ceasul reușea cumva să te aburească, intra în niște amănunte stupide, greu de urmărit, și tot nu-ți spunea. Dacă asculți orice declarație a lui Iliescu, pare că spune chestii cu sens în limba română, fraze corecte gramatical, formate din cuvinte a căror sintaxă o respectă. Doar că, după zece-cinșpe minute, îți dai seama că nu poți să pui degetul pe nimic din ce-a zis. E ca și cum ar fi vorbit în gol, ca un robot care generează enunțuri aleatorii în limba română.
Apoi a venit Emil Constantinescu, omul la fel de matur emoțional ca un adolescent de 15 ani. Avea o vanitate măruntă și înduioșătoare, pentru că oamenii vanitoși nu sunt atât de stângaci atunci când umblă prin lume. Sabotat de-o voce greu de luat în serios, cu un cioc și-o structură a feței care invitau la comparații animaliere, Emil Constantinescu era ușor de parodiat. Iar asta era o lovitură grea pentru vanitatea lui fragilă, purtată pe dinafară ca o armură de sticlă. Ba la un moment dat a declarat și că a fost învins de sistem. Omule, a văzut toată lumea, nu rezolvi nimic cu onestitatea asta jalnică. Mai ușor cu invitațiile la compătimire, că suntem un popor amărât, ne e și nouă greu să ne-mpărțim resursele de empatie între atâtea victime neputuncioase.
După Constantinescu a venit iar Iliescu, despre care am discutat deja și, în 2004, cu forțe proaspete, golanul marin Traian Băsescu. A fost simpatizat de popor, deși părea genul de om care chinuia animale când era mic. Nu era la fel de școlit ca Emil Constantinescu, dar putea să se exprime mult mai bine, stăpânind arta cuvintelor simple și-a trimiterilor concrete. Fiecare ieșire publică a lui avea un caracter ridicol de practic. Îmi amintesc și acum o declarație de pe vremea când era vorba de situația lui locativă. Spunea că are bani puși deoparte să înceapă construcția unei case, dar n-are bani s-o și termine. Orice alt politician ar fi spus doar că n-are bani să-și facă o casă. Nu și Băsescu, care voia parcă să-l vedem pe șantier, punând cărămidă peste cărămidă alături de muncitorii pe care i-a tocmit. Omul reușea să fie credibil pe termen scurt, ca un escroc care te agață pe stradă să-ți vândă ceasuri contrafăcute. Pentru ca apoi să-ți dai seama că anticomunistul vocal și moralist a fost de fapt un turnător meschin la Securitate.
Apoi a venit Iohannis, care nu seamănă cu nimeni, nici măcar cu imaginea pe care și-a făcut-o inițial poporul în privința lui. E greu de zis cum o să arate următorul președinte, dar e clar că primele patru alegeri au fost greșite. Poate dacă veneau într-o altă ordine…
10 vizualizări
in cazul lui Constantinescu greseala poate fi usor inteleasa si chiar iertata … oricum academicianul ne-a ajutat mult sa nu repetam greseala…
cu Iliescu 2, Basescu 2 si mai ales Iohanis 2 … mai greu sa ne impacam
Am avut președinții pe care i-am ales și, mai ales, președinții pe care i-am meritat. Pe cei care ne-au reprezentat modul de viata la care speram.
Dacă de la Iliescu românii voiau sa fie comunistul omenos, care sa nu ne incorseteze în dogme idioate și restrictii, de la Constantiescu s-a dorit probitate și înclinarea definitiva către occident.
De ce românii l-au ales pe Băsescu? Inclin sa cred ca, deja, în țară domina spiritul de bișnițar, afacerist necinstit, adept al furtișagurilor rapide. Cum sa nu votezi un tip ca tine(sau către care tinzi) : mincinos, bețiv, n-a citit o carte în viata lui, bișnițar, razbunator, etc.
Pe de-asupra și urât( un mare atu)
Cu Iohanis…e greu de deslușit. Probabil, românii, în naivitatea lor necondamnabila, au dorit un presedinte care sa conducă țara spre o civilizație asemănătoare celor germanice. Incultura și lipsa sentimentului apartenentei la națiune, au condus unii votanți sa gândească la o moderna vasalitate fata de Germania. Oarecum…s-a reușit, dar față de Bruxelles.