La Flinley Craddick, firma australiană care face bani din carton, ambalaje de carton, întrebarea momentului e fix aceeași ca în orice altă companie cu angajați mai mulți decît un SRL de freelancer: activitate cu prezență fizică, la birou, sau muncă remote, de acasă? Răspunsul, viabil economic, forțat de pandemie, ar fi clar pentru orice business nedependent de locul unde se află angajații, dar părerile sînt împărțite între patronatul care vrea să aibă control absolut asupra timpului de lucru și pălmașii dornici să muncească în pijama.
O altă necunoscută, mondial valabilă, evoluată într-o frică de masă, e dacă Inteligența Artificială urmează să ne ia tuturor job-urile. Cei de la Flinley Craddick ar trebui să-l lase pe ChatGPT în pace și să se teamă mai mult de Prostia Naturală, mai ales cînd o au ca manager pe Hannah, șefa ignorantă și incompetentă, dar cu păreri ferme, care se face de cacao cu orice ocazie posibilă, navigînd grațioasă ca un Titanic lovit deja de aisberg printre situațiile jenante pe care singură și le creează. Asistată non-stop de secretara docilă și lingușitoare, care îi ia toate scamele inexistente de pe sacou, apărînd-o stoic de toate solicitările justificate ale staff-ului, o echipă de vînzări permanent pe telefoane, Hannah e un dezastru managerial în formă continuată și o eroare profesională gata să se întîmple oricînd.
Franciza The Office are o nouă localizare. Nu-i vreun remake, este formula show-ului reprodusă în context specific australian. După Ricky Gervais și Steve Carrell, universul satiric al vieții de angajat în corporație a cîștigat un alt David Brent / Michael Scott feminin de la Antipozi. De fapt, trăgînd linia unei concluzii după primul sezon, l-a cam pierdut: cu excepția protagonistei, mereu în prim-plan cu toate tîmpeniile pe care le spune/face, restul personajelor sînt unidimensionale, absente, șterse, practic, doar fundal de figurație pentru un one woman show exagerat, caricatural, fără replică de la cei din jur alta decît privirile exasperate către telespectator. Față de versiunile americană și britanică, scenariul este fad, neinspirat, fără umor – lipsesc farsele pe care i le făcea Jim lui Dwight în fiecare episod, chimia specială dintre îndrăgostiții de serviciu, Jim-Pam sau Tim-Lucy, și, în general, orice fel de dezvoltare a personalității oamenilor din birou, singura lor reacție la deciziile aberante ale conducerii fiind rostogolirea ochilor în cameră.
Marea idee din The Office e universalitatea conceptului: oriunde în lume, la Sydney, Londra sau București, există șeful absurd și rupt de realitate care se crede cel mai bun, cel mai tare și cel mai cool cu subordonații, colegul antipatic, asocial, lacheul care îi raportează servil ce vorbește lumea prin birouri – toate micile drame de la serviciu, de la aparatul de cafea stricat la imprimanta brusc nefuncțională cînd ai mai multă nevoie de ea, plus conflictele mărunte între membrii colectivului care se aplanează (sau nu) doar la beția din teambuilding.
Oricît de proastă – chiar și cu, să zicem, Bobonete în rolul principal –, aproape orice versiune românească de The Office ar fi cu mult mai amuzantă decît cea australiană. Tot ce-ar trebui să cuprindă un La birou filmat prin clădirile de oțel și sticlă din Pipera sînt bîrfele dintre fete la pauza de țigară prelungită în analizele detaliate ale bluzițelor și fustițelor cu care s-au îmbrăcat una sau alta, miștourile după meci dintre steliști, fecesebiști sau dinamoviști și monologurile cu bancomatul, interzise minorilor, din ziua de salariu.
The Office, 2024-, mockumentar-ul vieții la birou într-o companie australiană, adaptare de Julie De Fina și Jackie van Beek după serialul britanic original creat de Ricky Gervais și Stephen Merchant, opt episoade de 22-25 de minute, difuzat de Amazon Prime Video.
