"Cine a cunoscut pe unul a cunoscut și pe celălalt, fiindcă amândoi mai aproape trăiesc, mai aproape dorm, decât chiar frații cei lipiți din Siam." Și, pentru a nu încăpea nici un dubiu, mai aflăm că "nu sunt decât unul și același în două fețe, doime de o ființă și nedespărțită. Viața lor seamănă foarte mult cu un sistem solar dublu, în care fiecare joacă pe rând rolul centrului, pe când celălalt i se rotește împrejur". Fiecare știe să renunțe în favoarea jumătății sale, astfel încât "dacă vreun cunoscut voiește să cinstească cu o cafea" pe unul din ei, "acesta refuză cinstea în favoarea" celuilalt, iar "cunoscutul e silit să-i cinstească pe amândoi". Cei doi "sunt tineri cu carte; ei știu de toate câte nimic, așa sunt adevărații enciclopediști". Unul "este înalt la închipuire", celălalt "e adânc". Și, dacă e vorba de un biliard, "biliard nu joacă niciodată, fiindcă în orice caz tot o jumătate din ei ar trebui să păgubească", astfel încât "când au poftă de joc, unul ia la carambolaj pe vreun ageamiu vădit, și cât ține partida, cel ce nu joacă stă împrejurul biliardului, făcând toate chipurile ca să demoralizeze pe adversarul jumătății sale". Ei bine, oare ce descriere mai cu simțire poate fi decât aceasta, despre doi îndrăgostiți hărăziți cu același sex de Creator, și anume cel tare?
Dar "cine și-ar închipui că această inestricabilă armonie a lor era cât p-aci să se strice odată"? Căci unul "era înamorat și își făcea curtea în mahalaua depărtată a slăbiciunii sale", alături de celălalt. "Persoana — din greșală, desigur — începu să palpiteze pentru acesta. Imprudentă, la biletul anonim al unuia, răspunse celuilalt. Adresantului îi fu peste putință să disimuleze, față cu nefericitul prietin, aerul de satisfacție pe care-l dă omului orice triumf de care el nu era sigur", așa încât "pentru întâia oară de când se cunoșteau, cele două chipuri avură două deosebite feluri de expresie — și ce deosebire fatală! De aci, urmă grozavul fenomen al rupturei prieteșugului lor". Dar, deoarece toate romanțurile de iubire trebuie să aibă un final luminos, infidelul se întoarce și "aceea ce se petrecu în momentul acela între ei nu se poate scrie cu nici un fel de condei. Amândoi cu lacrimi în ochi se repeziră în brațe unul la altul cum se repede fierul la magnet".
Frumos, nu? Toate acestea au fost scrise în 1877-1878, când neamul românesc era ocupat cu chestiuni serioase precum cucerirea independenței. Și nu, nu sunt scrise de vreun ghiduș pidosnic de aiurea, ca Oscar Wilde, ci de ditamai menhirul culturii române: Ion Luca Caragiale.
(Stop joc: luați o pauză de zece minute, cei care vă sufocați de indignare la sacrilegiul care se bla-bla-bla luați repede un Rudotel, iar cei cu political corrrectness în sânge mergeți și raportați ce OK eram noi pe când alea-alea, și cu toții citiți "Lache și Mache". O găsiți în orice culegere de proză de Caragiale.)
Acum, cu mintea aerisită, haideți să gândim: a scris Caragiale despre homosexuali? De ce nu? Chestiunea nu este nouă. Termenul de lache definește, în argou, un homosexual. De cele mai multe ori, pasiv. Unii spun că termenul este folosit în Moldova. Alții l-au întâlnit la Cluj. Și nu puțini spun că "Mergi ca un lache!" semnifica, în București, că te comporți efeminat. Vremurile s-au dus, vorba s-a schimbat. Acum vorbim de bulangii, iară lache e un termen uitat. Rămâne întrebarea: ce a fost mai întâi, oul sau găina? A devenit lache un apelativ pentru homosexuali în urma scrierii lui Caragiale sau personajul a fost creat după o vorbă populară? Ce-i drept, Lache mai apare în scrierile lui Caragiale, dar fără conotația spartană (ușurel, știți la ce mă refer). Sunt chestiuni la care se pricep cei însărcinați cu elucidarea și dezelucubrarea istoriei literaturii române. Eu, scriitorul acestor rânduri, sunt un biet cititor care, în pragul a cincizeci de primăveri, am fost curios cum mai sună Conu' Iancu. Și mi-au sărit în ochi cele mai sus pomenite. Nu sunt decât un cititor. Dar parcă e trist ca chibiții să joace pe teren, iar profesioniștii să mănânce semințe în tribune.
Teoria probabilității ne spune că dacă un astfel de lucru s-a întâmplat, multe alte chestiuni interesante așteaptă pitite după filele cărților, și chiar după rândurile scrise, să fie descoperite. Nu că rața-mpunge, boul măcăne și fuge, nici că redescoperim apa caldă, dar poate că alt unghi din care să privim literatura-română-cea-încremenită-în-proiect ar putea da lucruri interesante. Nu știu, zic și eu, ca cititoru'…
Până atunci, nu pot decât să-mi imaginez, cu fascinație manelopterică, două tinere liceene care părăsesc stabilimentul după ce profesorul de limba română doar le-a sugerat natura scrierii de mai sus a lui Nenea Iancu:
– Auzi, fată, tu știi unde și-o trag Lache și Mache?
– Unde? În Bamboo?
