Se spune că un serial care, în trei episoade, nu reușește să-ți captiveze atenția, să te facă să empatizezi cu personajele, să te implice în vreun fel emoțional, n-o va mai face niciodată. Și asta pentru că, statistic, cam pe la episodul 3 evadează din rating toți cei cărora ba nu le plac actorii, ba disprețuiesc scenariul ilogic sau predictibil, ba sînt exasperați de felul cum o idee interesantă este ratată prin execuție. Sau toate la un loc.
Cu The Path, noul serial de pe Hulu, e cumva diferit. În sensul că regreți din start că ai ales să-l vezi. Se întîmplă o chestie cu pilotul: nu înțelegi aproape deloc ce vor oamenii ăia de la tine, cel care te uiți și continui să te încăpățînezi să găsești un motiv ca să nu apeși pe Stop. Setting-ul se construiește dezordonat, incoerent; parcă se așteaptă o mînă dibace care să adune bucățile de informații împrăștiate aiurea prin primele episoade.
Și să sintetizeze: subiectul e Mișcarea Meyeristă, un cult american care are vreo 6.000 de followerși. Nu pe FB sau Twitter, în viața reală (mă rog, cea inventată de serial), aia în care oameni slabi, confuzi, la capătul iluziilor, se abandonează în plasa de păianjen a unei ideologii-panaceu mamă a soluției tuturor problemelor și acceptă realitatea alternativă servită ca o mîncare gata mestecată pentru sugari. Totul arată bine și frumos din afară în acest kibuț mistic organizat ierarhic ca o armată, cu grade pe Scara Iluminării, de la 1R la 10R, în funcție de treapta pînă la care a urcat (coborît?) individul spălat pe creier de Cauză, și cu toată simbolistica aferentă (Ochiul, Adevărul, Lumina): consolare dezinteresată și sprijin necondiționat acordate tuturor celor în nevoie. Ce mai, lumea perfectă altoită pe o comunitate hippie de vegetarieni idealiști – nu e o înșiruire de pleonasme, este imaginea plastică a ceea ce li se repetă zilnic spre însușire clienților.
Dar, bineînțeles, MM e departe de a fi sîmburele unei religii care dă de pămînt cu cele deja existente. Liderul, Steven Meyer, nu-i vreun Mesia sau măcar vreun Charles Manson cu charisma întinsă la uscat sub soarele încrederii naivilor. De fapt, momentan, nu e deloc: bate la poarta divinității, căutînd răspunsurile finale pe-acolo. Pînă se întoarce din comă, filiala locală din New York este condusă de locotenenții săi, Cal și Sarah, singurii trupeți ajunși la centura neagră cu zece dani a credinței, ajutați cînd și cînd, în cazurile deosebite, de consultantul de specialitate, un șaman din Cuzco, Peru, care-i tratează pe pacienți de iluzii și dependențe cu ayahuasca. Intriga e dată de soțul lui Sarah, Eddie, un convertit cu un rest de creier încă funcțional care are îndoieli și începe să-și pună întrebări, de o fostă membră a cultului, o fugară care susține că soțul său a fost ucis de meyeriști, și de un agent FBI curios dincolo de fișa postului. Plus de lupta pentru succesorat la vîrf și de faptul că încă nu se știe către ce va fi direcționată turma. Spre o revoluție spirituală totală sau, ca în cele mai multe cazuri (cam toate), spre o sinucidere colectivă?
Revenind la ideea primului paragraf, după cele cinci episoade difuzate pînă acum, The Path nu m-a convins. Oi fi eu ăla mai circumspect și mai dificil de racolat de predicile gen tarabă publicitară de colț de stradă care împarte Biblii gratuite trecătorilor pentru a atrage noi adepți.
The Path, 2016- , melodramă moral-religioasă, creat de Jessica Goldberg, difuzat de Hulu.
