Sexy El Salvador

Ciprian Enea e jurnalist de travel cu 140 de ţări şi teritorii la activ. Pentru mai multe detalii, recomandăm ultima lui carte, intitulată, sugestiv, Jurnalul unui călător boem (în curs de lansare în luna martie). Aici – despre un bordel din El Salvador, o ţară fără doar şi poate exotică.

Ştiam că El Salvador este una dintre ţările cu cea mai ridicată infracţionalitate din lume. Temutele organizaţii mafiote Mara Salvatrucha şi Mara 18 controlează întreaga Americă Centrală şi au membri în aproape toate familiile din zonă. Dar dacă tot bătusem atîta amar de drum pînă aici, era păcat să nu gust din cît mai multe atracţii locale. Fiind petrecăreţ din fire, i-am explicat stîngaci unui taximetrist bătrîn că vreau să merg într-un loc unde să găsesc fete drăguţe, muzică şi băutură ieftină. Aşa am nimerit într-un bordel extrem de pitoresc, plasat taman în inima unuia dintre ghetourile unde-şi desfăşoară activitatea celebrele grupări mafiote.

Preţ de 15 minute ne-am învîrtit cu o maşină numai bună de „ciuremat“ pe străzile sordide ale San Salvadorului. Erau pline de băieţi de cartier supăraţi ori de adolescenţi care fu­mau ţigări rulate manual şi ascultau rap, pe versuri „latino“. Ne-am oprit în faţa unei clădiri la fel de ponosită precum suratele din jurul său. „Locanta“ era păzită de doi malaci echipaţi ca de intervenţie şi înarmaţi cu două puşcoace tip „pump-action“. Unul dintre ei mi-a arătat trei degete pline fiecare cu cîte un inel gigantic, aurit: Tres dollars. Mă prind cu greu că trebuie să-i dau trei dolari, las ultimii mei mărunţi în palma lui grasă şi primesc o hîrtie de dimensiunea unui timbru mai mare. Mă pricopsisem cu un bileţel aproape pătrat, care avea tipărit pe el un număr, peste care cineva ştampilase şi semnase. După cît era de boţit şi de soios, îl mai folosiseră vreo cîteva persoane înaintea mea. Arăta ca biletul de cinematograf de la căminele culturale de la ţară, de pe vremea lui Ceauşescu. „Bă, băiatule“, mi-am zis în sinea mea, „moşu’ cu taxiul a înţeles că vreau să merg la film! Futu-i, zise prinţesa!“. În secunda doi, flăcăul cu ghiulurile m-a pus cu faţa la perete şi colegul lui a început să mă caute de arme cu un detector de metale.

În fine! Nu mai era loc de întors. Cu inima cît un purice, am aşteptat să se deschidă uşa metalică, grea şi ruginită din faţa mea, şi am intrat într-un hol întunecat. Cînd clanţa a făcut în spatele meu clanc, m-am gîndit imediat la filmele acelea uşor horror, cu aventuri. Cînd exploratorii ajung într-o încăpere îndelung căutată şi după ce uşa se închide, clanc!, în spatele lor, începe iureşul. Am mers mai mult orbecăind, tiptil-tiptil, de-a lungul holului îngust, pînă cînd a început, într-adevăr, dezastrul. De data asta era unul cromatic. M-am trezit pe peretele din dreapta cu un banner de sus pînă jos, care înfăţişa Cele trei Graţii ale lui Rubens. Văzusem originalul la Muzeul Prado, din Madrid, dar ăsta nu avea nicio legătură de culoare. Era printat cu exces de magenta şi culoarea roşie înecase orice altă nuanţă. Ceva mai în faţă, un alt mare pictor al lumii, Botticelli, avea expusă o copie mare cît peretele. De data aceasta, maşina de printat fusese „reglată” sau mai bine zis „nereglată” cu exces de cyan, şi toate culorile erau albăstrite… Mai lipseau grăsuţele din tablourile lui Tiţian. Parcă atunci cînd văzusem originalul lui Botticelli la Uffizi, în Florenţa, Venus ieşind dintr-o scoică nu mi se păruse aşa de rubicondă. O fi doar o impresie? 

Am mai deschis o uşă şi am intrat. Mă aflam într-o sală de striptease, de credeai că-i improvizată de supravieţuitorii războiului atomic, din seria de filme cu Mad Max, a lui Mel Gibson. În mijloc era o scenă care pe vremuri fusese învelită toată într-o mochetă roşie. Din cauza uzurii însă, materialul ajunsese gri-grena, se exfoliase şi muchiile din lemn ale ansamblului  „tăiaseră” mocheta, care se răsucise în locurile unde era „ciupită”. Pe mijlocul scenei, o bară strîmbă dintr-un metal ruginit complet era bîţîită în dreapta şi-n stînga de o blondă grasă, cu un braţ cît al lui Rambo. Ca să mă înţelegeţi… Femeia sumar îmbrăcată se urcase pe scenă, dar nu se învîrtea ea în jurul barei. De fapt, de grasă ce era, nu-şi prea putea mişca picioarele. Ci stătea aşa, uşor flexată, cu tălpile de parcă ar fi fost lipite cu superglue de scîndurile obosite ale scenei. Şi apucase cu mîna fierul acela ruginit, pe care-l bîţîia în stînga şi-n dreapta, atît cît permitea jocul pe care-l căpătase acum ţeava care iniţial servise probabil ca bară de dans erotic. De jur împrejur erau un fel de canapele din lemn, cu perne vechi, pe care zăceau o grămadă de localnici. Nu cred că avea vreunul mai mult de 19 ani şi arătau de parcă ar fi fost fraţi. Mici de statură, slabi, supăraţi, băieţi de cartier, adepţi ai celebrului vers „ După blocuri suntem noi/ Care te facem pe tine”. Fiecare era flancat de una sau două mujeres, una mai grasă decît alta. Rubicondele lui Rubens cu exces de magenta erau numai piele şi os, pe lîngă astea. Şi toată lumea, dar absolut toată lumea trăgea din cîte-o sticlă verde de bere, la 330 ml.