Ce faci cînd te-ai umplut de datorii și n-ai bani nici să treci strada pînă la primul bancomat? Dacă ești Seong Gi-hun, prăpăditul șofer divorțat care locuiește cu mama din Squid Game, accepți propunerea necunoscutului întîlnit în metrou de-a intra, alături de alți 455 de voluntari aflați în cam aceeași situație, într-o competiție secretă cu premiu de Liga Campionilor. Un mic amănunt, însă, ca fontul clauzelor scrise aproape ilizibil prin contractele de credit: în această ligă a datornicilor cu un singur cîștigător, cei eliminați primesc doar glonțul.
Mda, deci urmează o variantă coreeană de ruletă rusească în care Seong se trezește Jucătorul 456. La propriu: după ce-a primit invitația și s-a urcat în duba organizatorilor, omul nostru își recapătă cunoștința, sedată toată călătoria, ca să constate c-a fost îmbrăcat în treningul verde cu număr de concurs al unui complex izolat, gen pușcărie open space, proiectat ca un imens acvariu de laborator pentru cobai ghidonați de la cuib la spațiul experimentelor. E locul de joacă al celor șase probe inspirate din jocuri ale copilăriei, adaptate macabru, cu arbitri gardieni mascați și înarmați, pentru niște concurenți suficient de disperați ca să caute aici șansa de a-și rezolva definitiv problemele financiare. Și fix asta li se oferă: o șansă, 1 la 456, ca, la finalul jocului, fiecare dintre ei să fie miliardar. Sau mort: cine cîștigă trece în runda următoare, cine pierde e mitraliat, în timp ce, în difuzoare, o voce candidă anunță eliminarea sa din competiția către cele aproape 40 de milioane de dolari, cu aplombul angajatei din hipermarket care recită la microfon noua promoție la hîrtie igienică.
Squid Game se vrea o alegorie a societății moderne, descrisă foarte cinic și extrem ca o loterie a vieții în care riști totul all-in: cîștigi sau mori. O bursă fatală la care, dacă ți se prăbușesc acțiunile, plătești prețul suprem. Gîndit ca o De-a baba-cu-coasa-oarba, cu uniforme și măști à la extrem de popularul Casa de Papel, după rețeta respectată ca la carte a thriller-ului hollywoodian, din toate ideile astea a ieșit un cocktail de The Hunger Games, Cube, Saw, pe exact aceeași temă, supraviețuirea într-un death-game cu scopuri și motivații misterioase.
Desigur, dacă nu te dă pe spate ambalajul vizual pe care s-au cheltuit, probabil, toți banii pe care nu i-au primit concurenții și, după primele episoade de expozițiune, cînd lucrurile ar trebui să se lege, privești dincolo de povestea care ți-e servită în porții, cu lingurița, descoperi destule detalii care nu prea se potrivesc. Analizat atent, scenariul nu se susține, abundă de premise forțate, faze rămase neexplicate, alegeri iraționale ale personajelor, toate trase de păr ca să se alinieze cumva în formula cîștigătoare. Dar de ce-ai face asta? Dilemele morale împachetate colorat și livrate spectaculos, chiar în stilul consumerist pe care îl critică (!), cu violența caracteristică blockbuster-elor prezentului, sînt înduioșător de seducătoare. Ar fi și păcat să le dărîmi eșafodajul narativ doar de dragul realismului, punînd întrebări logice de dincoace de ecran, de pe canapeaua pe care te-ai așezat comod ca să uiți pentru cîteva ore de muncă, rate și facturi.
Squid Game, 2021-, thriller senzaționalist cu pretenții filozofice, creat de Hwang Dong-hyuk, nouă episoade de 32-62 de minute, difuzat de Netflix.