Ce puternică e cultura germană! Acu’ doi ani și ceva, am văzut la Oktoberfest, la München, o femeie cît malu’ cărînd douășpe halbe de un litru într-o singură mînă! Și să ne mai mirăm că nemții au dat lumii pe Bach, pianele Steinway, sucul de roșii Heinz, pe Beethoven, Hegel, Hess, Rummenigge, pe săracu’ Schumacher, Wagner ș.a. (Apropo de Wagner și de perenitatea lui: amicul meu, prozatorul Alexandru Vlad de la Cluj, mi-a relatat că în podul căsuței lui de la țară se aciuase o pereche de nevăstuici care se hîrjoneau toată noaptea, împidecîndu-l pe scriitor să finalizeze scenele erotice la care lucra. A încercat tot soiul de metode ca să scape de ele: nici una n-a mers. Și-ntr-o noapte, exasperat, ca să nu le mai audă, și-a pus la pick-up, bubuitoare, o simfonie de Brahms. Picior de nevăstuică n-a mai rămas în pod, duse au fost, n-au mai revenit niciodată. Artă mare, dom’le!)
*
De la orele de filozofie din liceu pe care ni le preda un bou, eu, din marea gîndire germană, n-am aflat decît că Spinoza, un precursor al materialismului ăstuia de căcat, șlefuia lentile, și bancul cu Kant la bordel, pe care îl știu și azi: cică marele filozof a fost convins de discipolii lui să meargă la un bordel. La ieșire, l-au așteptat curioși și l-au întrebat: „Ei, maestre, cum a fost?”, la care Kant a răspuns ridicînd o sprînceană: „Discipuli, lucrul în sine nu e rău, însă mișcările sînt penibile”. Ceea ce e perfect adevărat.
(va urma)
