Ca și cum o singură groapă ar fi fost prea puțin pentru el, Sile Dinicu a fost înmormîntat de două ori. Întîi, într-un mormînt obișnuit, apoi într-un mausoleu. A fost, se pare, o negociere cu veșnicia pe deplin meritată.
S-a născut în 1919 la Bacău, într-o familie numeroasă de artiști lăutari, unul mai talentat ca altul, dar săraci lipiți pămîntului. Sile a fost adoptat de marele violonist Grigoraș Dinicu, unchiul său, și astfel și-a putut antrena zilnic urechea la cele mai fine acorduri de vioară ale timpului. În copilul Sile fierbeau deja talentul și vocația de muzician, așa că unchiul l-a dat la școala de pian de la Galați și apoi la Conservatorul Lyra din Brăila. La 16 ani, profesorii nu mai aveau ce să-l învețe, iar el ținea programe muzicale în cîteva cîrciumi selecte din București. Priceperea lui ajunge repede la urechile tuturor. Sile e angajat în orchestra Teatrului Cărăbuș, cîntă la Radio, intră în zeci de formații, apoi conduce orchestra Teatrului Gioconda. Marile localuri Cina și Zisu nu se pot lipsi de el și îl plătesc regește seară de seară. Între 1940 și 1947, îl aplaudă, rînd pe rînd, protipendada interbelică, apoi mareșalul, generalii nemți, comisarii sovietici, securiștii și activiștii din conducerea Partidului Comunist Român. Sile dirijează atît de bine orchestrele care-i cad în mînă, încît nimeni nu se poate lipsi de el. Mahării partidului îl cheamă la chermeze și astfel scapă neatins de valul arestărilor în masă. În 1951 primește conducerea orchestrei de estradă a Radiodifuziunii, din care face o formă superioară de artă.
Vreme de peste 30 de ani, Sile Dinicu participă la zeci de festivaluri interne și internaționale, compune peste o sută de șlagăre de muzică ușoară, e nelipsit de la marile evenimente muzicale din radio și televiziune, face turnee în țară și în străinătate, adună premii, e elogiat în presa străină și alină revelioanele clasei muncitoare cu melodii interpretate de orchestra Radiodifuziunii între scenetele cu Stela Popescu și momentele cu Nea Mărin.
Regimul comunist îl răsplătește cu ordine și medalii, îi îngăduie să locuiască în vila familiei Brătianu și îl scutește de colaborarea cu Securitatea. Sile Dinicu joacă rolul unui muzician preocupat de muzică și atît, e sobru și tăcut, serviabil și liniștit, un artist disciplinat, gata să-și pună talentul în slujba cauzei socialiste, dar să-i păstreze, în același timp, valoarea. Cu o mustață subțire, tunsă în stil hollywoodian, și cu înfățișarea pedantă, de trompetist din New Orleans, Sile reprezintă pentru Comitetul Central mica porție de Occident interzis, pe care o doresc cu toții și n-o pot primi decît sub formă de muzică. Poate că și-a siluit un pic talentul, dar și-a salvat familia și viața. Ca un adevărat cămătar, el a împrumutat arta sa unei lumi periculoase, fără însă s-o vîndă definitiv. S-a mulțumit să încaseze dobînda sub forma zilelor liniștite. A murit o singură dată, în 1993, deși, așa cum s-a mai spus, a fost înmormîntat de două ori.
3.617 vizualizări
