Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

SIMONA SORA: „Trebuie să știi ce cultivi pe tarlaua ta: să nu te apuci de bostani dacă ești lumînărar“

Zoom SIMONA SORA: „Trebuie să știi ce cultivi pe tarlaua ta: să nu te apuci de bostani dacă ești lumînărar“

Deși avem păreri diferite despre complezență, ne înțelegem. Simona Sora, pe care o știți din cărți și din Dilema veche, e exasperată de ipocrizie și de asalturile veleitarilor asupra instituțiilor de cultură, și nu se teme s-o spună, fără complezență.

Cristian Teodorescu: Tocmai ce s-au mai ridicat niște restricții în România – te simți mai liberă sau mai complezentă?

Simona Sora: Nu mă simt nici mai liberă, nici mai constrînsă. Complezentă n-am cum să mă simt, după ce am limpezit-o recent cu complezența… Mi-am dat cîțiva ani în care să nu mai fac pe plac nimănui, poate doar fiică-mii care tocmai a terminat facultatea și are în cap toate întrebările (alea complicate) vii și imperative. Restricțiile ridicate de Guvernul Cîțu nu mă privesc mai deloc. Nu merg la festivaluri, nu merg (decît rar) la restaurant și cafenea, ultimul film pe care l-am văzut la cinematograf a fost Aferim! de Radu Jude. Nu fac nici nunți, nici botezuri, nici paranghelii. E drept, alte restricții m-au privit direct, dar n-a interesat pe nimeni: purtarea unei măști decente în spațiile închise chiar cînd le împarți cu diverși amici, închiderea bibliotecilor (acum sînt deschise la 30% din capacitate), așa încît n-am putut face documentarea pentru o carte de care mă apucasem. Chestii din astea, mai de nișă…

C.T.: De unde ți-a venit ideea să scrii despre complezență?

S.S.: Mi-a dat-o o ființă foarte apropiată care, într-un moment de dezacord, mi-a spus că putem păstra aparențele dacă eu înțeleg cum funcționează complezența. Asta însemna că habar n-aveam și-ar fi trebuit, o dată pentru totdeauna, să pricep că lucrurile pot sta mai bine dacă aflu cum să mă raportez lin la cineva cu care eram în dezacord. Avea dreptate și, din păcate, nu cred că am învățat subtilitățile complezenței între timp. Eu am o relație oarecum obiectivă cu cuvintele: îmi intră cîte unul în cap și apoi acel cuvînt devine de-a dreptul autonom, începe să-mi modifice realitatea. Și am impresia, tot obiectiv, că anumite cuvinte pot schimba vieți, relații, pentru totdeauna. I-am spus mai demult unui prieten: „N-ai nuanțe“ și n-am mai vorbit niciodată cu adevărat după replica asta, adresată, trebuie să recunosc, unuia dintre cei mai nuanțați tipi pe care i-am cunoscut vreodată. Cred că vorbeam despre Lars von Trier pe care eu îl ador(am) pe atunci necondiționat…

C.T.: Sîntem complezenți de la natură – deși caninii nu ne recomandă – sau și chestia asta se învață?

S.S.: De la natură sîntem carnasieri, teritoriali, concurențiali. De la cultură ar trebui să fim îngăduitori, înțelegători, generoși, magnanimi. Complezența pare mai degrabă o rămășiță burgheză (era să zic racilă), o trăsătură dobîndită atunci cînd nu găsești resorturi să fii generos. Nu înțelegi mobilurile celuilalt, nu te poți pune în papucii lui, nu-l îngădui, dar nici nu vrei să-l contrariezi. Și aici e bifurcația: nu vrei să-l contrariezi pentru că îl respecți pe bune sau pentru că ai o treabă cu el? Asta e o întrebare la care eu mi-am răspuns, chiar dacă încă nu se vede.

C.T.: La noi, dacă ești amabil sau cel puțin politicos, de cele mai multe ori ești luat drept fraier. Altfel, românului îi place să se creadă cumsecade. Cum devine asta?

S.S.: Am văzut zilele trecute un documentar de Spielberg, pe Netflix, The Last Days, despre uciderea a 500.000 de evrei maghiari în ultimele luni ale războiului. Povestit din perspectiva unor supraviețuitori care se întorceau, uneori, în satele sau orașele din care fuseseră luați cu japca, filmul punea față în față oameni cumsecade (proști, dar cumsecade, ar zice Macedonski) cu victimele tăcerii lor. Efectul era devastator, mai ales cînd victima zîmbea sau îi lăsa să vorbească singuri pe tăcuții foști vecini sau torționari. Da, adesea cumsecădenia românului e aia din nemuritoarele vorbe de duh: ajută-mă să te-ajut; prietenul e punga cu bani și sacul de mălai.

C.T.: Machiavelli îl sfătuiește pe Principe să fie cumsecade cu supușii, dar tot el constată că frica dă rezultate mai bune. Adică mai întîi să stîrnești frica și apoi să mai lași de la tine?

S.S.: Sîntem tot la capitolul vorbe de duh: frica păzește bostănăria, cu variantele frica păzește via sau pepenii, după semănături. Aș zice că trebuie să știi ce cultivi pe tarlaua ta: să nu te apuci de bostani dacă ești lumînărar, să nu cultivi via dacă ești cantor de biserică. Să știi ce faci ca să poți fi cumsecade fără să te creadă lumea prost (de bun). În politică, aș da exemplul foarte actual al Institutului Cultural Român unde lucrez în acest moment, la Editura ICR. Am fost mereu apropiată de ICR, a fost prima mea slujbă, cînd am terminat facultatea în 1995, iar Dilema a fost editată de același institut, pînă în 2003, cînd ne-am dat, toată redacția, demisia. Așadar știu cum stă treaba, politic, de la înființarea institutului pe structura Asociației România. Acum, după ce președintelui Iohannis i s-a cerut public, printr-o petiție semnată de peste 5.000 de oameni relevanți, să facă ceva pentru păstrarea ICR în afara influenței politice, factorul politic (ca să nu dau nume pe care le știm cu toții) a propus o lege care, dacă este promulgată, trece ICR sub Guvern, adică în miezul incandescent și nepăsător al politicului. Mi-e teamă că ICR ar deveni astfel complet irelevant. El nu ar mai media între cultura românească vie, adică neînregimentată, și alte culturi (așa cum s-a încercat atunci cînd ICR însemna ceva, adică în mandatul Patapievici-Mihăieș-Tania Radu, dar, uneori, și pe vremea lui Augustin Buzura), ci ar fi o agenție de turism pentru preferații unui politician sau ai altuia. Nimeni din afară (din instituțiile culturale europene importante) nu ar sta de vorbă cu beneficiarii unei asemenea agenții ad-hoc, să nu ne păcălim. Ar respecta protocoale, programe de schimburi (cum mai sînt cîteva în ICR), dar și-ar lua informațiile adevărate din zona culturală liberă, vie, reală. În contexte sensibile, ar invita oameni de cultură care fac față, nu pe unii care sînt „în cărți“. Nu e cazul să inventăm noi acum autonomia culturală, ea există oricum, cu noi sau fără noi. Noi avem pur și simplu de ales între a moderniza o instituție care ar putea redeveni relevantă în planul diplomației culturale sau a o lăsa pe mîna unor veleitari, fără scupule, ca toți veleitarii.

C.T.: Cum e să spui „Mersi!“ ca și cum ai zice „Sictir!“?

S.S.: O fi ca-n vorba aia: „de mersi e plin podul“. Niște așteptări contrariate se pot drege pe loc dîndu-i omului ce așteaptă. Altfel, riști un sictir pe franțuzește.

C.T.: Ce zic oamenii de știință britanici – persoanele complezente trăiesc mai mult decît ceilalți sau nu se știe?

S.S.: Cercetătorii britanici de la UCL, contrar celor de la Imperial College, zic că persoanele complezente trăiesc mult și bine pînă se prinde cineva că una cred și alta zic. De fapt, din chestionarele trimise de UCL unor eșantioane reprezentative din populația Marii Britanii, imediat după ieșirea din UE, a rezultat că una zic și bașca ne-nțelegem.

C.T.: Despre ticăloși se spune că pot fi recunoscuți după excesul lor de amabilitate – deși există și destui ticăloși posomorîți! Să fim prudenți cu persoanele complezente?

S.S.: În ultima vreme, mi-e mai teamă de veleitari decît de complezenți. Iar de veleitarii complezenți, ce să mai zic? Are Lucian Raicu un eseu, „Ticăloasa doamnă“, pe care l-a citit pe vremuri la RFI și care apoi a apărut într-un volum de Scrisori din Paris. Raicu povestește cum o doamnă care se dădea (insistent) prietenă cu Karajan a ținut morțiș să-i dea lui Sviatoslav Richter o casetă cu propria ei interpretare a Concertului nr. 1 al lui Beethoven. După ce ascultă caseta, Richter nu o numește impostoare (căci doamna cînta ca o apucată, dar cu o aroganță și o suficiență de neînchipuit), ci ticăloasă, de-a dreptul. Să fim prudenți, zic, și să ne vedem de treabă.

C.T.: Mai nou, inși dubioși ne dau cu vehemență lecții de viață în pandemie. Și lumea se ia după ei, în loc să se vaccineze, cum recomandă complezent specialiștii. O fi după facultăți, cum zice Moromete?

S.S.: Specialiștii nu recomandă complezent, ci competent, și competența lor devine sigur după facultăți. Dar cine mai are nevoie de competență? Cîți s-au gîndit să vadă ce zice despre COVID Mihai Netea, de pildă, unul dintre cei mai competenți imunologi din Europa, laureat al Premiului Spinoza, care a vorbit și la București, la Conferințele Humanitas, despre istoria genetică a românilor, parcă? Mai bine stăm deasupra grotelor (Internetului) și bolborosim ca sibilele despre conspirații și oculte…




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Minoritatea lui Onan

    27 iulie 2021

    LGBT nu mai e ce-a fost. Buchetul erotic al diversității de sex și de gen a ajuns o pădure tropicală în care exploratorii descoperă, fără odihnă, specii noi. LGBT e […]

  • Când au băgat ăștia și prostie în vaccin?

    27 iulie 2021

    Campania publicitară a Guvernului ne spune că vaccinul conține o sumedenie de lucruri. Realmente o sumedenie. Și toate, aproape toate sunt aspiraționale, pentru diverse segmente ale populației. Dar, pentru că […]

  • La vache qui rit

    27 iulie 2021

    Fîntînă cu găleata furată de-un calic la care se închinară-nsetații șapte veacuri, pe miriștea cu părul uscat de borangic, în țara unde parcă nu s-a-ntîmplat nimic, Istoria bolește și nimeni […]

  • Strigături oltenești cu ocazia celei de-a patra descălecări a pandemiei

    20 iulie 2021

    Biată Coană-a Europii stă cu ochii pe colac, suferă de boala popii, ține mila sub capac. Patimă neîntreruptă de COVID și de buget, vino, lady, prin conductă, că te-aștept la […]

  • România ignorantă

    20 iulie 2021

    Modești și neobosiți, acești copii își trăiesc succesul în tăcere. Din mințile lor izvorăște toată frumusețea care lipsește unei țări întregi. Pe medaliile lor, din care s-ar putea clădi un […]