Simona Tache Vs Mihai Radu

Hai, noroc! Ce faci, zoaie?

Pe lista scurtă de chestii scrijelite pentru eternitate în ADN-ul bărbaţilor (pe lângă „romantism“, „sensibilitate“, „dispreţ faţă de alcool“, „dezinteres faţă de ieşirile cu băieţii“, „preocupare obsesivă pentru educaţia copilului“ şi „implicare pasională în gospodărie“) se află, la loc de cinste, tripleta „zoaie, scame, firimituri“. Pe scurt, ZSF.

ZSF nu are legătură nici cu educaţia, nici cu nimic altceva. Oricât de atent şi de antrenat într-ale convieţuirii ar fi un bărbat, el nu va funcţiona niciodată altfel decât ca un colector-emiţător de ZSF. 

Bărbatul e, pentru scame, ce e hârtia de muşte pentru muşte. Le adună până şi-n buric. Dacă dai jos armura de pe Russel Crowe, în Gladiatorul, îi găseşti sigur un ghemotoc de scame imediat sub sixpack. Decât să-ţi laşi jumătatea masculină să spele vase, mai bine torni o sticlă de detergent în chiuvetă şi dai drumul la robinet. Laşi să curgă până-ţi ajunge apa la nivelul gleznei şi spuma până pe la genunchi şi casa o să arate ca şi cum ar fi spălat el două farfurii. 

Decât să-l laşi să-şi facă un sandviş, mai bine iei cu mâna ta nişte pâine, nişte unt şi nişte salam şi le întinzi prin toată casa. Ai grijă să ajungi cu ele până în sertarul cu lenjerie, ca să ştii măcar de ce o să te întrebe a doua zi: „Iubi, ai idee de ce am firimituri în chiloţi?“. Poţi să demontezi şi televizorul, ca să strecori nişte felii de salam în el, şi n-ar fi deloc o exagerare să presari nişte pâine şi-n faţa blocului. 

Dacă veţi merge în vizită la Spitalul 9, o să vedeţi că există multe paciente care nu fac altceva, toată ziua, decât să umble de-a buşilea pe culoare, adunând compulsiv zoaie, scame şi firimituri. Sunt femei care, până să ajungă acolo, au trăit într-un mediu majoritar masculin. Soţii şi, în acelaşi timp, mame de băieţi, gen.

Mizeria e brăţară de aur

Războaiele au fost inventate de bărbaţi ca să scape de făcut curăţenie acasă. Cînd apărea tanti la cinci dimineaţa în pragul dormitorului cu mînecile suflecate şi privirea aia diabolică, bărbatul secolelor trecute spunea: „Îmi pare rău, iubi, dar nu pot să particip la curăţenie, trebuie să omor nişte oameni! Tare mult aş fi vrut să petrecem ziua şmotruind împreună ca doi porumbei… Hai, nu fi bosumflici, că-ţi aduc ceva frumos!“. 

Aia pufăia şi continua să se audă vorbind de pe hol cît timp ăsta îşi lua armele şi se felicita că a găsit minciuna cu războiul: „Hm, da, aşa faci me­reu! Alţi bărbaţi nu mai merg toată ziua la război ca tine!“.

Pe bărbat îl deranjează mizeria doar atunci cînd aceasta devine solul în care încep să se dezvolte alte creaturi şi noi civilizaţii. Pînă atunci, se simte confortabil. O scamă, un capac de bere, o gumă de mestecat… ce sînt toate acestea în raport cu ţelurile înal­te, ultime, la care se gîndeşte mereu bărbatul cînd se uită la televizor?! Fire de nisip în calea eternităţii! O jumătate de cal putrezită în mijlocul sufrageriei sub un strat de şaorme ieşite din garanţie, ei bine, da, asta e mizerie, dar o pată de cafea de pe birou care dispa­re la prima flegmă, scuzaţi-mă, nu e.

Toată neînţelegerea asta cu mizeria vine din faptul că femeia nu a intrat, de fapt, niciodată într-o cameră de băiat care locuieşte singur. Mizeria pe care orice gagică o găseşte în cameră la prima întîlnire sub acoperişul masculului este jegul rămas după ore de excavat, aruncat saci cu ambalaje şi curăţat pe brînci – amărîtul a stat în genunchi mai mult decît un arheolog şi, oricum, mai mult decît urma să stea ea.