Cu puţin timp înainte de a începe să lucreze la a sa Istorie, G. Călinescu îi scria, plin de avînt şi energie, pe 23 octombrie 1936, lui Al. Rosetti, viitorul său editor, următoarele: „Iubite domnule Rosetti, Bine ai venit din frumoasa călătorie. Am fost şi eu pînă la Napoli-Capri“. După care trece direct la ce-l frămînta: „Poţi să treci în buget Ist. Lit., chiar 2 volume. Dacă voi începe cu vol. I, asta însă nu ştiu.
Sondez materialul (cu frenezie!) din toate părţile, ca să am o privelişte de sus şi să scot un principiu de diviziune mai rezonabil decît acela Iorga-Adamescu (doi bărbaţi de seamă). […] Te previn că, fără să vreau să cad în exagerări, doresc să fac o Istorie critică a literaturii române… Vom vorbi despre asta personal“ (v. Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti – 1935-1951, Editura Eminescu, 1977). Sincer să fiu, habar n-am de ce Călinescu a renunţat la ideea de „istorie critică“, aşa cum o vedea el, şi a scris o Istorie pur şi simplu. Pînă la urmă, n-are nici o importanţă. Important e că, după 72 de ani de la scrisoarea lui Călinescu, un strălucit urmaş al acestuia, e vorba de dl Nicolae Manolescu, a reuşit să încropească o monumentală Istorie critică a literaturii române.
• Anul trecut (2011), un tînăr şi foarte talentat eseist, este vorba de Ioan Stanomir, a publicat la Editura Humanitas un volum intitulat Umbre pe pînza vremii. Întîmplarea face ca exact acelaşi titlu să fi fost folosit în 1985 de către Pericle Martinescu pentru cartea sa de amintiri literare, apărută la Editura Cartea Românească.
