Sindicatele statului

În ceea ce părea să fie nimic mai mult decât o prelungire a campaniei electorale, una dintre primele întâlniri ale președintelui Nicușor Dan a fost cu sindicatele. Care sindicate? Păi, tot alea, tot ăia, aceiași artiști în roluri secundare care mimează pacea socială.

Chiar și cu riscul unei generalizări, care nu-i neapărat corectă, trebuie spus că sindicatele de la noi aduc al dracului de tare cu niște partide eșuate în siajul partidelor. Interesul clamat în numele muncitorului ține mai mult de interesele grupului de la vârf, unde în cea mai mare parte șefii de sindicate sunt niște băieți ce putrezesc în bogăție.

Există o mare și fundamentală distincție între ce înseamnă și reprezintă sindicatele de la noi, în comparație cu ce se întâmplă în țările civilizare. La noi, din păcate, forța sindicală ține în cea mai bună parte de sectorul public. Aici se regăsește, în cea mai bună parte, forța sindicală din România, într-un meci și într-un raport dintre stat și stat, economia privată, cea reală, făcând cel mult figurație la noi.

Legislația muncii din România e departe de a fi una unitară, iar asta e cu atât mai trist, sinistru chiar, cât timp țara a fost în cea mai bună parte a ei guvernată de pretins social-democrați. Sistemul public oferă cu adevărat o protecție angajatului, și e bine că se întâmplă așa. Însă de aceleași drepturi ar trebui să se bucure și angajații din privat. Or, asta nu se întâmplă. În privat primești cel mult un preaviz și poate niște salarii compensatorii dacă ești la vreo multinațională serioasă, în timp ce din sistemul public nu prea te scoate nimeni cu una, cu două. Sigur, măsuri există, căci schimbările politice au dus de multe ori la concedieri, însă legislația muncii le-a permis celor concediați să atace deciziile în instanțe și să câștige. După care tot statul a plătit. În privat nu prea există așa ceva, nu la noi. Țin minte și acum când, undeva în sudul Germaniei, patronul elvețian al unei fabrici cu vreo câteva sute de angajați a vrut să schimbe programul de lucru de la cinci zile pe săptămână. A negociat cu sindicatul angajaților, care sindicat era afiliat unui sindicat de ramură. Și, cum sindicaliștii nu au fost de acord, s-a rămas pe programul normal, fără ca patronul să poată face ceva. N-au fost dați afară oameni, n-au fost amenințați, nimic. S-a negociat, nu a ieșit, asta a fost și s-a mers înainte. Să vezi așa ceva la noi? Niciodată. Nu în condițiile astea, nu cu așa o legislație a muncii care, în domeniul privat, nu asigură nici un fel de echilibru între angajat și angajator.

Avem însă mișcare sindicală, așa că putem bifa chestiunea ca existentă și funcțională. Nu mai contează că discutăm despre aceleași sindicate, în mare parte cu aceiași slinoși îmbogățiți din ce-a picat de la masa politică.

2.043 de vizualizări