In patria nostra multae firmae sunt. Sau erau, pe vremuri. Alea care au mai supraviețuit, fie n-au avut cifra de afaceri îndeajuns de atrăgătoare pentru politicieni, fie, dacă aveau conturile corespunzătoare, au știut să și le smîntînească singure spre a da cezarilor politicii ceea ce li se cuvenea de drept. Din decembrie 2012, cînd pînă și morții au simțit patriotic mersul istoriei și apropierea apocalipticului 70%, mulți dintre patronii mulși de fosta guvernare n-așteptau decît un semn pentru a întoarce dosurile dreptei și a se orienta după lumina stîngii ce dădea să răsară. Numai că nu toți au și putut s-o facă. Oameni cu activitate economică bogată după 1990 au descoperit că, odată cu experiența, acumulaseră și ceva dosare sensibile prin sertarele procurorilor.
Sertare care, la rîndu-le, nu așteptau decît un telefon ca să se desfacă larg, spre marea bucurie a MCV-ului doritor de corupți implicați politic. Această descoperire i-a făcut pe mulți să se gîndească la faptul că le stă mai bine cu bani mai puțini, dar în libertate, decît pe post de cotizanți către un singur stăpîn. Pînă prin martie, lucrurile mai stăteau cum mai stăteau, partidul președintelui avînd, de bine, de rău, ceva cheag. Numai că, după aia, a apărut un nou partid care, deși n-avea legături cu președintele (cum să aibă?), avea mare nevoie de sedii. Nu puțini sînt sponsorii dreptei care, chiar așa strînși cu ușa, sînt auziți din ce în ce mai des cîrtind la cheltuielile mari cu chiria și întreținerea, mai ales că sediile pe care sînt nevoiți să le pună la dispoziție nu par absolut deloc populare, aducînd mai degrabă cu foste apartamente de lux destinate ambasadorilor de pe la Paris.
