Stâna din Bruxelles

Am ajuns în orașul ăsta în vara trecută și de atunci m-am tot gândit: ce să fac? Cum să muncesc? Să-mi iau un job, să aduc și eu bani în casă – da, dar cum? De știut, nu știam pe nimeni; franceza n-o vorbeam, flamanda nici atât, forța fizică de acum zece ani n-o mai am, să mă pot înhăma la orice, că mă ține spatele și când mă ridic de pe budă. Am cernut eu așa, posibilitate după posibilitate, și până la urmă am rămas la o listă scurtă: gunoier, chelner sau delivery boy. Am început prin a mă înscrie la un curs de franceză, d-ăla pârât, pentru imigranți, sponsorizat de Primărie (65 de euro pentru cinci luni, cu posibilitatea obținerii unui atestat la final?! Pomană!) și a învăța orașul, cel puțin partea de nord-vest de Canal: Anderlecht, Molenbeek, Koekelberg, Berchem, Ganshoren, Jette, Schaerbeek, Evere și partea de țărănie a Bruxelles-Ville-ului, bunînțeles. M-am mai dus și pe la sală, ca să îmi reintru-n formă, dar n-am avut noroc: la primele două săli m-au bătut profesorii ca pe fasole, iar la a treia (unde-am și rămas) a fost bine, nu m-a mai bătut nimeni, dar nici cine știe ce formă nu mi-am recăpătat, că era o sală de femei (BJJ, mai exact. Da, e ciudat rău să vorbești de „BJJ de femei”, dar belgienii-s ciudați. Clar!).

Am luat cartierele la pas, ca să le-nvăț stradă cu stradă. Am învățat câte ceva, dar n-am ajuns nici la genunchiul broaștei, cariera mea de delivery boy mai are de așteptat (nu mult, dar orișicât). Faza pe care o povestesc acum mi s-a-ntâmplat în Berchem. Mergeam și eu așa, ca omul (era o vreme urâtă, lumea era mai mult prin cârciumi, rarii trecători erau fie beți, fie băuți, fie beți-morți), când simt, deodată, miros de căcat! Băi, nene… am ridicat nările-n vânt ca El Zorab: de unde venea mirosul? Și ce fel de căcat era, după damf? Pâf, pâf, pâf, am tras aer pe nas de câteva ori (era umezeală atmosferică, se simțea bine) și-am procedat prin eliminare: de porci, nu; găinaț, nu; bălegar de vaci, nu; de cal, nici… căcăreze! Asta, asta era: miros de căcăreze vechi! Oaie sau capră, n-aveam cum să-mi dau seama. Eram în fața unui club de tenis, Hirondelle se numea, pe strada Openveld; de-acolo venea mirosul. M-am băgat în club, am trecut de portar (l-am făcut pe vorbe), am luat-o pe drumul de mașină care ducea în spate, am trecut de gardul exterior al clubului și-am intrat într-un fel de boschetăreală, dubioasă și plină de gropane. M-am fâțâit pe-acolo, am dat peste un fel de cărare ce-aducea mai mult a hățaș (potecă de dihănii), am ieșit din boschetăreală și m-am pomenit în fața unei halde de căcăreze, acoperite cu paie putrede. De-acolo venea mirosul! Foarte satisfăcut de mine însumi („Ești încă viu, sfinte coaie!“) am dat să plec, să mă-ntorc pe unde venisem, dar am auzit behăituri: era o stână de berbeci.

Fără cioban, fără nimic. Pășteau de capul lor pe un tăpșan cumva camuflat, că eu, stând în picioare pe tăpșan, puteam vedea traficul de pe Avenue Charles-Quint, dar dacă te uitai de jos în sus nu vedeai nimic, nici urmă de berbec (am verificat când am coborât). A fost mișto, m-am alergat cu berbecii ăia – erau tineri, mai mult noateni, se făceau ei că vor să mă-mpungă, dar în joacă – mi-am zis că scot reportajul vieții mele (îi și dădusem un titlu de impact: „Stâna din Bruxelles“! E? Sună sau nu sună?), dar am constatat că aveam telefonul descărcat, nici vorbă să pot face poze. Și ce reportaj e ăla fără poze?! M-am acrit, dar n-aveam ce face.

A venit iarna, n-am avut drum prin Berchem, m-am dus acum, hotărât să dau lovitura: „Tăpșanule“, am jurat emfatic în barbă-mi, „al meu ești!“. Paranteză: Zavelenberg îi zice tăpșanului, să nu fie vorbe. Dar, ce să vezi, berbecii nu mai erau acolo, băgaseră niște oi în locul lor și-nconjuraseră totul cu niște garduri pârâte. Ce era să fac? Am tras selfie-uri cu măgarul, dar fără spor: măgarul pare tâmpițel, iar eu n-am dat bine-n poză, nu mi se vede sclipirea… poate nici nu e.