Statui pentru bancheri

Mugur Isărescu profită de marea dramă de la Caracal și de imensul zgomot de fond creat în jurul ei ca să spună liniștit tot felul de tâmpenii.

Exact cum îi place lui: ape tulburi și mulți milițieni.

Dacă în cazul răpirilor și crimelor de la Caracal se pune încă întrebrea în privința polițiștilor dacă sunt complici sau doar incredibil de proști, în cazul domnului Manole lucrurile sunt cât se poate de limpezi: e un mare admirator, un sincer fan al băncilor private.

A zis cam așa: „Mulţi dintre cei care îi pizmuiesc pe bancheri pentru că s-ar îmbogăţi prea uşor nu vor să îi vadă morţi, ci vor să fie ei în locul lor ca să se îmbogăţească, chipurile, fără muncă, dar ei nu ştiu cât de greu câştigă bancherii, câte riscuri îşi asumă”.

Hm, „pizmă”, bravo, domnule Isărescu, acest cuvânt merită o soartă mai bună. Sper din tot sufletul ca de-acum să stea la loc de cinste, bătut în lingou de aur, în toate băncile din țară.

Stați, dragi români, stați, nu puneți încă mâna pe mistrie, nu vă grăbiți să-i ridicați statuie bancherului dumneavoastră. Mugur Isărescu mai are ceva să ne spună: „Banul se câştigă riscând. Fără risc nu există progres. Iar progresul costă enorm. Nu numai averi materiale, ci şi nervi, zile şi nopţi de nesomn, muncă, inteligenţă, simţ al anticipaţiei, curaj etc. Toate aceste costuri sunt preluate de bancheri, iar produsul obţinut astfel (de exemplu, creditul şi dobânda) este pus la dispoziţia celor care fac apel la serviciile bancare. Cum să nu preţuieşti asemenea produse? Cum să nu le cauţi? Cum să nu ţi le doreşti?”.

Incredibil, n-aș fi crezut că, la 70 de ani bătuți pe muchie, Manole se mai poate excita atât de tare vorbind despre bani și produse bancare.