Născut din tată țigan și mamă româncă.
De fapt, mama lui e unguroaică, dar, cînd mi-a zis-o prima dată, a zis că e româncă. Probabil cu intenția de a accentua faptul că nu e țigancă. E născut ortodox, dar a trecut la religia penticostală. E singurul din familie care s-a pocăit. Vorbește trei limbi. Mai exact, vorbește trei limbi în același timp, dacă se poate spune așa. Stă cel puțin șase ore pe zi la telefon, cele mai multe pe speaker. E îndrăgostit iremediabil de Cerasela din Iași, cu care urmează să se căsătorească. Mă rog, în primă fază, de Paști, să facă cununia civilă, cînd “mama ei are să joace cămașa”. E băgat la ajutor social, dar lucrează, sezonier, în Italia. Pentru banii din venitul minim nu se coboară în mizerie, la măturat. Are și un mic biznis de familie, tradiționala florărie. E mic de înălțime și, cînd a fost mic la ani, a fost ars pe mare parte din corp. Are freza într-o parte și pijama de satin/mătase. Se dă cu spray italian. În permanență, chiar și pe hainele pe care nu le poartă. Ce mai, e un excentric. El e Ștefănel, zis și Toto.
Cînd l-am cunoscut, a apărut cu un cutremur de umor involuntar
într-un salon blocat în timp și durere. A început cu un “Doamne-ajută” oarecum sincer, a dat înainte cu “Dumnezeu are grijă de noi” sau cu “Domnul o să ne facă bine”, după care a deschis telefonul și a continuat, în româno-maghiaro-țigănească, discuții ba cu un unchi, ba cu mama, ba cu un prieten. De data asta, însă, numele Domnului nu era doar luat în deșert, ci era chiar tîrît în mocirlă. Pe speaker urla un copil, vreun nepot, la care piosul Ștefănel, fără vreo reținere verbală, și-a mustrat mama: “Da’ ia-l de acolo, fu*ă-i Dumnezo gura aia mare, că numa’ în capu’ meu urlă”. Uneori îi oboseau mîinile de la ținut telefonul și se culca cu capul pe o parte, lăsa telefonul așezat pe ureche și își continua conversația în ritm de hand-free tradițional. Din două în două ore, sau chiar mai des, o suna pe Cerasela. Să vadă ce mai face, dacă e bine și să-i spună că o iubește. Pardon, că o iubește mult.
Zeci de discuții și povești, filosofie de salon
și umor de situație. Ștefănel e un izvor nesecat de produs zîmbete, de naivitate și morală a familiei. E dispus să creadă că există semi-vegetarieni și că ei sînt cei care mănîncă și carne, însă doar carne de animal care se hrănește cu vegetale. E convins că doctorii îl fac bine, dar, de fapt, numai Dumnezeu îl face bine. E foarte aplecat pe practic și, chiar dacă îi plac mașinile noi sau scumpe, preferă dubițele. “Cu astea poți căra marfă, poți duce flori.” Îi place smîntîna, că are “carolii”, iar morcovii-i preferă “răzăliți”. E conștient că e mic de statură, dar nu știe exact cît, drept urmare îi spune asistentei că are înălțimea de “un metru și…”. A văzut Alba Iulia, în excursie, în penultimul an de școală. Era-ntr-a doua.
Acum, cînd scriu textul ăsta și mă gîndesc la el,
acest exemplu de duplicitate, de morală creștină combinată cu metehne țigănești, de bun-simț condimentat cu cocălăreală și de porniri inocente, dar pe alocuri mîrlănești (credea în sanctitatea căsătoriei, dar considera că femeia trebuie bătută din cînd în cînd), îmi aduc aminte cum, atunci cînd mi-a văzut pentru prima dată Macbook-ul, a exclamat: “Ooo, ai laptop aifon, șmecher…”.
