Cine l-a cunoscut pe Traian T. Coșovei n-are cum să-l uite, dar pentru cine nu, pentru cei ce nu se mai gîndesc la el, soarta a ales-o pe Ștefania să le aducă aminte de el sau să afle de la ea cum era poetul acesta altfel decît vremurile. Cînd i-am spus Ștefaniei să facem un interviu despre Traian nu știam că sînt zece ani de cînd chestia aia plictisitoare, cum îi zicea el, l-a luat oarecum dintre noi. Cum nu sînt comemorărilor la date fixe, să presupunem că n-au trecut decît cîteva zile de atunci.
Cristian Teodorescu: În acea parte a lumii literare în care ne întîlnim, se vorbește des despre Traian T. Coșovei, aproape la fel de des ca atunci cînd era în viață. De ce oare?
Ștefania Coșovei: Asta înseamnă că ne aflăm în acea parte a lumii literare care contează. Acea parte care știe că trecutul nu înseamnă uitare și simte că poetul a lăsat fiecăruia, „în timpul vieții sale, iar nu în timpul vieții altora“, cîte un Traian al său. Altminteri, parafrazîndu-l chiar pe el, „era o vreme cînd fără Traian nu se putea trăi“. Păi, dacă nu vorbim despre el și despre ceilalți cu care el stă acum pe acoperișul lumii și rîde de noi, despre ce să vorbim? Despre criza climatică, ori despre politică și ratastrofele ei, ori despre nulitățile perfecte care ne hotărăsc soarta de-o vreme încoace? Vorbim despre ei cum am vorbi despre Poezie. Cine l-a cunoscut personal și-l amintește, poate, cu duioșie ori doar cu parapon, căci Traian, cu umorul lui fulgerător și sec, pe mulți i-o fi făcut să strîngă din dinți. Cum să-l iubești pe Coșovei, cînd îți dă dedicație pe un volum de-al său: „Pentru… Vasile, cu o călduroasă strîngere de inimă!“? Cine nu l-a cunoscut personal și-l va aminti prin noi: tu, Cipariu, Adrian Suciu, Cristescu, B.O. Popescu, Cosmin Ciotloș, Ioana Crăciunescu, Mircia Dumitrescu, Iaru, Cecilia Ștefănescu, Doru Mareș, Cărmăzan, Ioana Nicolae, Ioana Mănescu, Dănuț Marta, Tudor Voicu, Cărtărescu, Breban și tot așa… Însă și cei care l-au cunoscut, și cei care nu l-au cunoscut nu pot ignora poezia lui. Și dacă o vreme au ignorat-o, iată, de acum, nu o vor mai ignora.
C.T.: Cînd vor să anime discuții de tot felul, nu numai literare, optzeciștii, dar și scriitori din noile generații îi citează vorbele lui Traian. Care sînt cele mai frecvent reluate?
Ș.C.: Înțeleg că a intrat în folclor celebra lui replică de prin anii ’80, cînd era proaspăt angajat al unei edituri, Sport-Turism, parcă, pentru că așa erau vremurile, chiar și poetul trebuia să fie „încadrat“. Șefii îl tot mustrau că întîrzie, adică Traian trebuia să ia troleibuzul sau tramvaiul cu noaptea-n cap, pe la 7 dimineața, ca să fie… la program. Cînd, după vreo lună, răbdarea lui a luat sfîrșit, că ăia îl tot amenințau că îl dau afară, într-o dimineață cu soare blînd și miros de frunze putrede, a scos legitimația, a aruncat-o în aer ca pe un bumerang al disperării și le-a zis șefilor: „Dați-mă afară! Oricum nu mai veneam! A zis mama că nu mai are bani să mă țină la serviciu!“. Și-a plecat.
C.T.: Spui undeva că lui Traian nu-i plăcea să meargă la cîrciumă. Atunci ce căuta acolo?
Ș.C.: Lui Traian îi plăcea cel mai mult în casa lui. Să primească oaspeți, să le facă mici daruri la sosire, să le gătească, să le pună muzică, adică să le facă toate mofturile. Avea noblețea prieteniei și o eleganță de a fi gazdă pe care nu le regăsesc de atunci niciunde. Nu obosea pe nimeni cu discursuri despre poezia lui sau cu cititul din cărțile lui. Din ale altora, da! Uneori, oprea brusc muzica, cerea „liniște în sală“ și ne recita din Nichita, din Mazilescu sau, în momente de nedisimulat sadism, din colegi de breaslă mai puțin… gustați de masele largi de cititori. Organiza cu entuziasm seri cu prietenii scriitori, dar cel mai mult îi plăceau petrecerile ad-hoc cu gașca din cartier, cu muzica Paraziților sau a lui Adriano Celentano. Îi plăcea și la cîrciumă. Invita la masa lui amici din Floreasca din toate categoriile sociale, îi asculta cu interes o vreme, îl întreba pe unul cum se pune gletul, pe altul cum se schimbă o yală, după care se retrăgea politicos pentru că nu avea cu cine să se contrazică sau, după caz, schimba masa ori cîrciuma.
C.T.: Spre deosebire de alți scriitori cunoscuți, Traian nu s-a băgat în politică după 1989. Ce nu-i plăcea în treaba asta?
Ș.C.: Nu dădea doi bani pe ea. Repeta prin interviuri sau cui îl sfătuia să intre în lumea aia o veche zicală: „Politica e o curvă care se culcă cu ăi bătrîni și le face cu ochiul tinerilor“. Nu era subordonabil, nu putea fi înregimentat, și asta cred că l-a costat și în lumea literară. Dar a meritat. A avut o tentativă prin anii ’90 cînd, la insistențele lui Valentin Mihăescu, s-a prezentat la o întîlnire a oamenilor de cultură cu Ion Iliescu. A fost un dezastru. Plictis, vorbe goale, nimic de băut, de fumat nici nu putea fi vorba. Cînd i-a venit rîndul să vorbească, a gafat intenționat începîndu-și discursul cu un banc celebru în acea vreme despre minorități sexuale. Nu ți-l zic aici, că acum e libertate, nu se mai poate rîde despre orice și vă amendează careva revista. Cam asta a fost interacțiunea lui cu politicul.
C.T.: În lumea cenușie din comunism, n-am văzut la alți scriitori atenți cu vestimentația lor haine de dandy ca ale lui. Unde le găsea – sau le comanda la croitor?
Ș.C.: Cîtă invidie a mai stîrnit în epocă și cu hainele alea! Unele și le făcea el, avea un arsenal de vopseluri, metraje, ațe colorate și mai ales idei. A și expus rochii de damă unicat la Galeriile Orizont – se vindeau foarte bine. Altele, cum ar fi cămășile din mătase cu volane, le găsea în garderoba iubitei lui, Marina. Făcea și curele din piele pentru doamne pe care le vopsea el, în atelierul lui de croitorie-pielărie improvizat acasă. Cînd nu se fixa bine culoarea curelei sau a centurii de piele, ca să nu riște să supere vreo clientă care și-ar fi putut păta hainele, conștiincios, Traian apela la cea mai populară metodă de fixare: pipi. Pe curele, nu pe doamne. E știut că urina e un bun fixator al culorii. Pantalonii evazați și-i comanda la un cetățean care locuia în blocul Scala, un ciudat al vremurilor acelora, care făcea o pereche de pantaloni în cîteva ore și care, cînd nu avea comenzi sau pur și simplu cînd se plictisea, își suia motocicleta pe terasa blocului și se plimba pe marginea de beton care înconjura terasa. Nu te plictiseai în București nici în anii ’80!
C.T.: Cum e să te dedici memoriei soțului tău?
Ș.C.: O binecuvîntare, o șansă enormă dată de univers pe care uneori nu știu dacă am meritat-o. Am trăit mult timp, după ce Traian s-a mutat acolo, pe acoperișul lumii, cu vina că poate nu i-am arătat îndeajuns cît îl prețuiesc. Apoi am înțeles că pot face asta în continuare, pînă la sfîrșit, ca un mod de viață, fără să plictisesc, fără să agasez pe nimeni. Ne naștem și murim. Important e ce facem în intervalul care ne-a fost lăsat în… administrare. Iată, îmi permit, fără falsă modestie, să afirm că anul acesta este anul Traian T. Coșovei. Se împlinesc zece ani de cînd a plecat și 70 de la naștere. Trupa de tineri scriitori de la Direcția 9, în frunte cu Adrian Suciu, organizează pe 22 noiembrie, în ajunul zilei de naștere a lui Traian, a 10-a ediție a Premiilor naționale pentru debut în poezie „Traian T Coșovei“, Muzeul Național al Literaturii Române l-a evocat în Festivalul Internațional de Poezie ediția 2024, pregătim și o antologie a operei poetice Coșovei – cu asta ne ocupăm. Și cînd privim înapoi fără mînie, parcă n-am trăit degeaba. Am încă multe de spus despre Traian al meu.
C.T.: Ce îl făcea pe Traian acel Traian?
Ș.C.: Traian e aici și e poezie pînă la ultima picătură de sînge. Sub aparența de dandy, colecționar de ceasuri, bijuterii masculine din argint, șepci, tricouri cu Mickey Mouse ori cine știe ce alte obiecte care îl fascinau pe moment, dar pe care după un timp le dăruia prietenilor, Traian ardea cu flacără înaltă pentru poemul său. Aidoma unui porumbel acrobat temerar, zbura în înalturi, se rostogolea în aer și cobora fără să se izbească de pămînt. O dată, de două ori, de trei ori, pînă cînd s-a plictisit să tot coboare.