A absolvit Teologia, apoi a devenit politolog și istoric. Împreună cu Marius Oprea a descoperit peste 200 de torționari ai regimului comunist. Unul dintre ei: celebrul Vișinescu. De pe urma cercetărilor în arhive, Stejărel Olaru a început să scrie romane non-ficționale. Cel mai recent, despre Maria Tănase, e o carte superbă. Vrea să treacă și la romane de ficțiune. Sper să reușească.
Cristian Teodorescu: Ai făcut Teologia, apoi ai devenit politolog și istoric. Cum se leagă astea între ele?
Stejărel Olaru: Teologia m-a ajutat să privesc altfel destinul omului și fragilitatea universului său, în special supraviețuirea lui în totalitarism. Probabil m-a făcut și mai cumpătat, potolit în a afirma lucruri categorice, cum se procedează uneori, fără să fiu sigur că stăpînesc argumentele. Cu siguranță, mi-a influențat atît perspectiva, cît și conduita. În bine, sper.
C.T.: La Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, împreună cu Marius Oprea ai descoperit peste 200 de torționari, printre care și pe Vișinescu. Cum le-ați luat urma?
S.O.: Cînd Marius Oprea și cu mine făceam demersurile de înființare a institutului, situația CNSAS încă era incertă, arhiva Securității nu era predată și nici nu se prefigura transferul ei de la SRI. Odată înființat institutul, ne-am concentrat pe studierea altor arhive ale regimului totalitar, cele la care ne era mai ușor să obținem accesul. Așa s-a născut ideea ca cercetătorii institutului să studieze arhiva sistemului penitenciar, inclusiv dosarele personale ale foștilor angajați ai acestui sistem. Se publicase deja multă memorialistică pe acest subiect, dar prea puține informații concrete despre activitatea sau chiar despre identitatea celor care au condus sistemul concentraționar românesc.
C.T.: La început, Parchetele pe care le-ați sesizat n-au vrut să le facă dosare de cercetare penală torționarilor. În afară de motivele oficial invocate, din ce alte motive?
S.O.: Cred că nu exista voință politică. Motiv ca procurorii să apeleze la cea mai comodă și la îndemînă soluție, aceea de a considera că infracțiunile erau de mult prescrise. Solicitarea noastră ca Parchetul să facă investigațiile pentru o infracțiune imprescriptibilă, și anume crime împotriva umanității, era pe atunci respinsă.
C.T.: De ce doar 8% din concetățenii noștri mai vor să știe ce s-a întîmplat în comunism?
S.O.: Nu mai țin minte de ce am invocat la un moment dat această cifră, probabil am întîlnit-o în vreun studiu al vremii. Însă traseul pe care l-a avut tranziția noastră nu a încurajat demersul descoperirii trecutului pentru că acesta era strîns legat de evoluția scenei politice. În anii 1990, deși eram dornici să aflăm – reamintesc că pe atunci se organizau demonstrații la care se striga „Jos Securitatea!” sau „Vrem listele cu informatori ai Securității” –, politicienii blocau orice acțiune a societății civile în acest sens avînd grijă ca arhivele să rămînă sigilate sau să distrugă dosarele (vezi cazul Berevoiești din 1990-1991). Pe acest tumultuos fond social s-au înființat și noile servicii de informații românești, structuri noi cu oameni vechi, care așteptau momentul recuperării lor pentru a se pune în slujba noilor politicieni. Apoi lucrurile s-au complicat și din punct de vedere economic, tranziția aducînd și sărăcie în casele noastre, iar interesul a scăzut și mai mult, deci și presiunea opiniei publice.
C.T.: Cum de ai ajuns să scrii despre „Victor”?
S.O.: Editînd jurnalul lui Ion Rațiu, l-am întîlnit pe Silviu Crăciunaș (alias agentul Victor) atît de des în notițele politicianului încît am fost nevoit să îi citesc dosarul, care dacă îmi aduc bine aminte are 63 de volume, cel mai mare dosar al unui agent pe care l-am întîlnit pînă acum. Lecturîndu-l am descoperit un individ care a avut o remarcabilă deprindere de a minți și care a reușit să păcălească pe toată lumea: CIA, Securitatea, românii din exil etc. La un moment dat s-a încurcat în propriile minciuni, dar în exil a fost considerat un erou anticomunist pînă la sfîrșitul vieții în timp ce el nu se oprea din redactat rapoarte pe care le trimitea la București. Impresionat de cît de înșelător a fost cu toată lumea, inclusiv cu familia sa, mi-am spus că dacă Graham Greene a scris o minunată ficțiune cu un subiect oarecum similar (Omul nostru din Havana), merită și agentul nostru Victor propriul său roman non-ficțional.
C.T.: Cît temei se poate pune pe dosarele de la CNSAS?
S.O.: Bună întrebare… Dosarele din arhiva Securității, care acum formează arhiva CNSAS, sînt de mai multe tipuri, dar cele mai „vînate” de către presă au fost cele de rețea, adică dosarele informatorilor. Dosarele realizate în perioada 1948-1955 sînt mai sterile, mai puțin valoroase, pentru că în acea vreme mulți dintre ofițerii de Securitate nu aveau calificarea necesară, unii dintre ei nu aveau nici măcar cunoștințe elementare despre activitatea de intelligence. Se bazau mai mult pe informațiile din vechile dosare, cele ale Siguranței și ale Serviciului Special de Informații. Multe informații erau false – uneori denaturate deliberat – pentru că se dorea cu orice preț obținerea de probe compromițătoare. De exemplu, cam toți diplomații străini de la București erau considerați spioni în condițiile în care unii într-adevăr erau, dar alții chiar nu aveau nici o legătură cu activitatea de spionaj. Mentalitatea aceasta a continuat pe întreaga durată a regimului, chiar și după 1989, cînd cei mai mulți dintre străinii care poposeau cu treabă în România erau considerați, de regulă, agenți secreți. Evident, minciuna nu a fost inventată de Securitate, așa că am întîlnit situații în care informații eronate sau răuvoitoare culese de Siguranță sau SSI au fost preluate de ofițerii de Securitate și rostogolite în rapoartele lor ani sau decenii, atîta vreme cît le convenea. Situația se schimbă începînd cu anii 1960, activitatea de informații este mai bine organizată, dar există un fir roșu care nu va fi întrerupt pînă în 1989. Cînd dorea să compromită sau să elimine, Securitatea nu se încurca în adevăr. În ceea ce mă privește, mi-am făcut obiceiul să verific din mai multe surse – dacă se poate – informațiile acuzatoare din dosarele Securității.
C.T.: Maria Tănase, despre care ai scris o carte de căpătîi, mi se pare un caz extraordinar de urmărită, dar și de colaboratoare cu Securitatea. Cum te-ai documentat despre ea?
S.O.: Cred că a fost cea mai complicată documentare pe care am făcut-o pînă acum. Am citit enorm despre ea, dar și despre persoanele cu care s-a intersectat sau a relaționat și despre care credeam că, în dosarele lor, pot găsi informații referitoare la ea, nedescoperite pînă în prezent. Am încercat să merg pe fiecare cărare la capătul căreia credeam că voi descoperi cîte un mic adevăr și am ridicat fiecare piatră ce-mi apărea în cale. Am înțeles apoi că destule amănunte din viața Mariei Tănase vor rămîne necunoscute.
C.T.: Crezi că dacă Maria Tănase ar fi fost lăsată să mai cînte în Occident, ar fi rămas acolo?
S.O.: Cu siguranță, acesta fiind planul ei secret pe care l-a construit încă de la sfîrșitul anilor 1940. După ce i-a fost refuzată plecarea în Franța de mai multe ori, la jumătatea anilor 1950 a abordat Securitatea din proprie inițiativă cu propunerea de a deveni colaboratoare în schimbul libertății de a călători în Occident. Planul a funcționat, cîștigase încrederea Securității, dar în seara de 3 noiembrie 1957, cînd împreună cu soțul ei mînca la restaurantul Capșa, un informator al Securității aflat din întîmplare la o masă alăturată a auzit-o pe Maria Tănase afirmînd că, odată ajunsă în Occident, nu mai avea de gînd să se întoarcă în România. Din acest motiv, pașaportul i-a fost ridicat o perioadă, iar mai tîrziu nu a mai putut să călătorească decît în turnee care au avut loc în unele țări comuniste.
C.T.: Pe cine crezi că s-ar putea să-i ajungă din urmă vechi dosare?
S.O.: De regulă, pe cei mai mulți dintre cei care înainte de 1990 au jucat un rol semnificativ în societate, în marile întreprinderi și companii de stat, instituții politico-financiare, în structurile de partid, în diferitele uniuni de creație, presă, universități etc. Regimul totalitar a fost atît de bine țesut încît o astfel de carieră trebuia să treacă prin cele două importante filtre, partidul și Securitatea, care au lăsat urme în biografiile acestor oameni.
C.T.: La ce scrii?
S.O.: În acest moment încerc să finalizez volumul al patrulea al jurnalului lui Ion Rațiu, care a ajuns la perioada 1969-1973. Sînt editorul memoriilor lui Rațiu și chiar dacă este un proiect istovitor, dat fiind că vor fi multe volume, îmi este drag pentru că acest jurnal este unul dintre cele mai valoroase documente scrise de un român exilat, plin de informații inedite. Volumul va vedea lumina tiparului în anul 2020. De asemenea, împreună cu Ottmar Trașcă și Claudiu Secașiu scriem o nouă carte despre 23 august 1944, dintr-o perspectivă diferită. În paralel, mă documentez pentru a scrie un roman, prima mea ficțiune, care se bazează pe o serie de întîmplări reale petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial pe frontul de Est, în care au fost implicați ofițeri de informații ai armatei române, întîmplări pe care le-am descoperit de-a lungul timpului în diferite arhive. Aproape toate evenimentele tragice, zguduitoare care vor fi descrise în roman sînt adevărate. Imaginată este doar povestea de dragoste în jurul căreia ele se desfășoară, o poveste de dragoste nefericită și imposibilă.
