Străini veniți din spațiul personal

Tot aud de oameni, mulți dintre ei cunoscuți, care spun că s-au îmbolnăvit de coronavirus, dar nu-și pot explica cum și de unde, pentru că ei au respectat toate regulile, au stat departe de alți oameni și, dincolo de restricțiile imbecile, făcute de dragul de a face ceva, ale Guvernului Orban, au avut grijă ei de ei. Acum haideți să vă povestesc experiența mea de om încă sănătos, dar nu pentru mult timp, cu oamenii care au grijă de ei șistau departe de alți oameni. Cazul 1: așteptam pe cineva să iasă de la cumpărături. Ca să nu dau nas în nas cu alți oameni, mă dusesem în mijlocul unei parcări goale de supermarket. Pe o rază de 20 de metri în jurul meu se rostogoleau ciulini ca-n vestul sălbatic. Am făcut greșeala să mă uit la ceas. Cînd am ridicat ochii, erau minimumzece oameni fără măști care se abătuseră din drumul lor obișnuit special ca să treacă pe lîngă mine, să stea să fumeze o țigară, să vorbească la telefon și, în general, să-și desfășoare ziua în mod obișnuit la maximum 60 de centimetri distanță. Cazul 2: eram în parc. De jur împrejur, nimeni. M-am așezat pe un colț de bancă să beau apă. În momentul în care am dus sticla la gură, banca a trosnit și pe celălalt capăt al băncii s-a așezat instantaneu o doamnă care tușea și vorbea la telefon: „Da, doamna doctoră, mi-a venit testul de COVID“. Pauză dramatică. „Ăsta e negativ.“ Cazul 3: eram fix în mijlocul pustiului, în pădure. La stînga, 20 de kilometri de stejari. La dreapta, 40 de cerbi excitați și o vulpe șchioapă. Am scos aparatul foto să fac poză la o ciupercă. Cînd am ridicat ochii am dat peste un nene în cizme de cauciuc și cu căciulă PROTV care rîdea cu toți dinții pe sub mustață. „Șăfule, n-ai și tu o țîgare? Că foc am și io.“