Strania frumusețe a exorcizării diavolilor

Ce se putea scrie nou despre Stalin după atîtea zeci de ani de la moartea lui și după miile de cărți care i-au fost consacrate? În viața pe care i-a scris-o Simon Sebag Montefiore, colegii de breaslă ai istoricului britanic au descoperit un altfel de Stalin, reconstituit dinspre mărturiile ultimilor supraviețuitori care l-au cunoscut și din memoriile încă nepublicate ale curtenilor țarului roșu. Raportul secret al lui Hrușciov din 1956, la trei ani după moartea lui Stalin, făcea primele mari dezvăluiri despre crimele urmașului lui Lenin la conducerea partidului, a Rusiei și a țărilor satelite Uniunii Sovietice. De pe urma lor, generalissimul a fost extras din mausoleul „părintelui popoarelor“. Totuși, rămășițele lui au fost vîrîte în zidul Kremlinului, nu arse și cenușa aruncată în vînt, așa cum rușii au procedat cu Hitler. În pofida raportului lui Hrușciov și a cărților apărute apoi în URSS și mai tîrziu în Rusia postcomunistă (majoritatea în perioada glasnost-ului lui Gorbaciov și a regimului Elțîn), despre crimele și regimul de teroare ale lui Stalin, cultul tătucului a supraviețuit. Azi îl întreține pe față continuatorul său, Vladimir Putin, încît, constată Montefiore, Rusia încă nu s-a despărțit nici de Stalin, nici de stalinism. De fapt, nici Occidentul n-a închis încă ușa stîngii staliniste care-l eroizează pe Iosif Visarionovici, vorbind în surdină despre teroarea și zecile de milioane de crime comise în numele lui, în Rusia și în lume.

Cum îl văd curtenii de la Kremlin și familia sa pe Stalin, asta e perspectiva din care e scrisă cartea. Ca într-un roman, în primele pagini apare Nadia Allilueva, cea de-a doua soție a lui Stalin, bolșevică pînă în vîrful unghiilor, care îmbracă pentru prima oară o rochie elegantă în locul vestimentației ostentativ tovărășești în care sărbătorea aniversarea Revoluției din 1917. Mai tînără cu 22 de ani decît Stalin, Allilueva striga la el în public, iar în intimitate îi făcea viața imposibilă omului în fața căruia tremura toată Uniunea Sovietică.

La petrecere, Stalin, care flirtează cu una dintre invitate, nu-i remarcă rochia și, bădăran, nici ei nu-i acordă atenție. Observă însă că Nadia n-a ridicat paharul la toastul lui. La îndemnul său grobian să bea și ea, Allilueva se ridică furioasă și se retrage în apartamentul conjugal. Stalin rămîne la petrecere și nu trimite pe nimeni după ea, deși Allilueva dădea de mai mult timp semne de instabilitate psihică. A doua zi de dimineață, în timp ce Stalin doarme beat la el în dormitor, o femeie de serviciu intră în camera Nadiei. O găsește moartă, într-o baltă de sînge. Allilueva se sinucisese cu un pistol mic pe care fratele ei, Pavel, i-l adusese de la Berlin. Montefiore, pe urma lui Leonid Redens, nepotul lui Stalin, e de părere că sinuciderea Alliluevei l-a făcut pe Stalin să dezlănțuie Marea Teroare, căreia aveau să-i cadă victime și mulți dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui. Cu sau mai adesea fără proces. Cu ce ochi îl priveau pe Stalin șefii serviciilor secrete sacrificați de el, dintre care ies în evidență Iagoda și Ejov care „depășesc planul“ la arestări, deportări, asasinate politice și care îi torturează ei înșiși pe nefericiții bănuiți de Stalin că ar fi conspirat împotriva orînduirii sau împotriva lui? Cum reacționau la căderea în dizgrație și la tortură generalii și mareșalii, politicienii din anturajul lui, tehnocrații care ajungeau miniștri, nevestele și copiii celor acuzați care ajungeau și ei în pușcărie, în camerele de tortură? Unii scăpau în ultima clipă, grațiați de Stalin în momentele lui de bună dispoziție, iar 99% din ei îi jurau credință și în fața plutonului de execuție.

Cînd Stalin intră în agonie, Beria, capul poliției secrete căruia îi trecuse de mai multe ori glonțul gruzinului pe lîngă ureche, oscilează între o prost ascunsă jubilație și umilința sclavului care sărută mîna stăpînului, cînd i se pare că Stalin își revine. Același Beria va fi executat după moartea lui Stalin din ordinul camarilei care a preluat puterea și care îl preferă pe Hrușciov în locul lui. Hrușciov care va recunoaște mai tîrziu că și-a scăldat mîinile în sînge nevionovat.

Extraordinar de bine documentată și scrisă încîntător, cartea lui Montefiore mi se pare o capodoperă. O capodoperă paradoxală în care exorcizarea răului are o frumusețe stranie, imposibil de uitat.

Simon Sebag Montefiore, Stalin: curtea țarului roșu, traducere de Cătălin Drăcșineanu, Editura Polirom, 2020.