În 1990, la prima adunare generală a scriitorilor după nu mai știa nimeni cîți ani, apare optimistă de la Paris și Monica Lovinescu, venită în România după multe decenii de exil. Se aștepta la ciocniri de idei, în libertate. La discuții neiertătoare despre fețele colaboraționismului scriitoricesc de la noi, dar și despre statura morală a scriitorului român, rău avariată, per total, din non-combatul majorității cu ticăloasa dictatură. În schimb, a fost martora unor controverse de tip cine propune mai mult pentru cazanul scriitoricesc de obște și la pupături, pe culoarele Sălii Palatului, care înainte de Revoluție ar fi părut de neconceput.
Mi-am adus aminte de asta fiindcă, pînă în decembrie 1989, nu cred că au fost mai mult de douăzeci de scriitori cu carnet care să fi făcut disidență la vedere în România. Ceilalți, cu est-etica și cu ciorovăielile de la cantina scriitorilor. Unii dintre ei, dacă-l înjurau pe Ceaușescu oral, aveau grijă ca după aia să-l asigure, în scris, de profunda lor gratitudine. Atunci, totuși, așa rebegită după marele îngheț cultural cum era Uniunea Scriitorilor, s-a votat în masă că președintele Uniunii nu putea avea mai mult de două mandate, fiindcă puterea îl poate strica pe om la cap! Acest vot a fost unul dintre puținele motive de satisfacție pentru Monica Lovinescu, după încheierea adunării noastre generale.
Acum cîțiva ani, cînd președintele ales al USR ar fi trebuit să cedeze locul altcuiva, după două mandate, cei 31 de scriitori care făceau parte din Consiliul Uniunii au schimbat statutul USR, pentru ca Nicolae Manolescu să mai aibă un mandat, ca salvator al Uniunii. Asta după ce, în timpul primelor sale două președinții peste scriitori, Nicolae Manolescu și-a exercitat funcția mai mult de la Paris decît din țară, iar USR a ajuns într-o situație falimentară.
Dar dacă, printre cei 31 de atunci, unii dintre ei s-au gîndit că unde ar trece mia lui Manolescu, cel reales și a treia oară, s-ar putea strecura și suta lor, de șefi mai mici ai USR, incomodați de prevederile statutului care nu-i mai lăsa nici pe ei să candideze la infinit? Oricum ar fi fost, însă, realegerea lui Manolescu, prin schimbarea statutului USR de către un grup mic de profitori și de puciști lipsiți de discernămînt, e de fapt marea cauză a disputei de azi dintre scriitorii care nu-l mai vor pe Manolescu și nici pe trupeții săi literari și cei care continuă să-l susțină, în pofida legii și dînd de pămînt cu democrația scriitoricească, ca un nou Comitet Central strîns unit în jurul unui nou Ceaușescu. Al literaturii.
36 de vizualizări
Super articol…..trist si adevarat…