Sub cupola circului bugetar: șpagatul și alte acrobații financiare

Este absolut clar pentru toată lumea că reforma statului nu mai poate continua fără înființarea unui Muzeu al Șpăgii, iar cel mai nimerit om care să conducă această instituție este Dragoș Anastasiu. El este un specialist de anvergură internațională al fenomenului care a distrus România și a pus pe butuci economia acestei țări. Distrugerea sectorului privat de echipele de șpăgari de la ANAF, care impun taxe de protecție lunare, colectate prin firme de consultanță, făcute pe numele rudelor apropiate, este o practică generalizată a bugetarilor din instituții cu atribuții de control. Să luăm numai Ministerul Muncii, care are bugetarii de la ITM-uri pe teren și care – ghiciți ce? – controlează la sânge nu regii de stat sau companii municipale, ci chiar mici firme, adică buticuri, minimarketuri, cofetării și carmangerii.

Itemeul nu pleacă din butic fără să dea o amendă, o și spune încă de la începutul controlului. Așa încep autoritățile venite în control să lingă și să amușine actele firmei până găsesc o nasulie, pentru că legile sunt atât de întortocheate și de relative încât este imposibil să nu o gherlești ca patron, măcar puțin, cât o amendă să-ți sară plombele din măselele de minte. Ei, bine, urmează o amendă de câteva mii de euro, chiar zeci de mii, pentru că statul român este foarte sever cu PFA-urile, când vine vorba despre legile țării. Aici intervine omenia tradițională românească prin care bugetarul cu legitimație de control îi zice patronului de SRL că amenda e uriașă, dar el, cu suflet bun, vrea să-l ajute. Adică dă o amendă mică pentru o altă vrăjeală pe care și-o asumă amândoi, iar beleaua mare este consiliată ad-hoc de angajatul itemist care îi explică patronașului, cu subiect și predicat, ce trebuie să facă pentru ca data viitoare să fie țiplă, pentru că acum îl iartă. Amenda se plătește la negru, undeva sub jumătate din cât s-ar da la stat, cash, direct la lucrătorul itemist. V-am explicat toate astea ca să înțelegeți ce înseamnă șpaga de supraviețuire, dacă exprimarea lui Dragoș Anastasiu vi s-a părut de o semantică luxuriantă, din care transpare totuși fără echivoc ideea că, dacă greșești, plătești și supraviețuiești.

Tot Dragoș Anastasiu, ca viceprim-ministru al guvernului reformist Bolojan, ne-a vorbit despre cealaltă familie de șpăgi – familia șpăgilor de îmbogățire. Să ne înțelegem bine, discutăm despre darea de șpagă, unde trebuie neapărat să luăm în calcul subcategorii, pornind de la îmbogățire mai pe sărăkie, gen patronel cu trei-patru angajați, vilă și o limuzină second hand, având în spate un PFA care gâfâie, plătitor de taxe, impozite și șpăgi la statul român. Nivelul următor este îmbogățirea de mijloc, cu firmă având zeci de angajați și patron cu fițe și amante multiple, și tot așa până la nivelurile următoare, ale firmelor cu sute de angajați. Așadar în România nu întrebi un patron ce turnover anual are, ci care este nivelul de șpagă pe care îl dă. Domnul fost viceprim-ministru ne poate lămuri că există și o formulă matematică prin care se poate calcula rapid care este profitul real al unei firme în funcție de suma de șpăgi plătite într-un an, pentru că fără șpagă nu are cum să existe câștig, iar fără câștig nu ai cum să te îmbogățești. O lege de bază a naturii umane spune însă că, așa cum nu există fum fără foc, nu există nici șpagă dată fără șpagă luată. Și aici avem șpaga de supraviețuire și șpaga de îmbogățire, de la valori simbolice de câteva sute de euro la câteva mii de euro și chiar până la zeci de mii, în funcție de numărul de angajați ai firmei controlate.

Șpaga luată ocazional de angajatul Inspecției Teritoriale de Muncă sau al ANAF este o șpagă de supraviețuire, în schimb cea luată în formă perpetuă, colectată prin firme de consultanță, de familie de bugetar, este fără îndoială o formă de protecție urmată de îmbogățire, depinde din care parte a șpăgii privești. Totul funcționează conform normelor biologice daco-romane, cu un circuit al materiei foarte bine conturat, de la producătorii primari la consumatorii finali, situați în vârful piramidei trofice. Astfel, acei bugetari de la ITM, ANAF sau ANPC, încasatori de șpăgi, cotizează la rândul lor la șefi, iar șefii dau mai departe la oamenii politici care îi numesc în funcții. Iată de ce o șpagă lunară de 2.000 de euro, plătită timp de opt ani, ca să luăm exemplul domnului Anastasiu, nu este chiar ceea ce pare pentru îmbogățirea bugetarului care încasează șpaga aceasta pentru a susține un întreg lanț trofic existent în instituțiile de stat ale României. Săracul itemist, anafist sau anepecist rămâne în mână cu praful de pe tobă, căci, în mod realist vorbind, o șpagă de îmbogățire din care se cotizează mai sus devine, la nivel de sistem al corupției de stat, o amărâtă șpagă de supraviețuire, conjunctură în care nu este elocventă financiar șpaga în sine, ci mai ales numărul de astfel de șpăgi încasate lunar. Iată de ce angajații de la stat sunt toată ziua în control ca să vadă ce fac angajații de la privat, adică  o muncă grea, de teren, colectarea de șpăgi fiind cu adevărat istovitoare, mai ales în zile caniculare.

Munca la negru merge mână în mână cu evaziunea fiscală, cu carnea stricată și cu stingătorul expirat. După principiul că cine fură azi un ou, mâine dă șpagă la un bou, viața de antreprenor care încearcă să supraviețuiască în jungla mioritică a capitalismului poate să pară totuși acceptabilă. În realitate, însă, nu este doar un bou care se adapă de la șpagă, ci sunt mai mulți. ITM nu există fără ANAF, ANAF-ul și DSV sunt ca țesătura de spațiu și timp a Universului, iar DSV-ul este legat ombilical de ANPC și de pompieri. Minimarketul din Bolintin Deal, de exemplu, poate oricând să fie călcat de un funcționar de la una dintre instituțiile menționate mai sus conform celor două postulate după care funcționează antreprenoriatul român: „Nici un control fără amendă“ și „Nimic nu se pierde, totul se transformă în șpagă“. De la pompierul care te anunță că îți cam iei amendă, pentru că frizeria ta nu are ieșire de urgență în caz de incendiu, la un Piedone care îți răstoarnă pe gresia cofetăriei tăvile cu pișcoturi expirate, intuiția de antreprenor îți spune că e vreme de șpagă. De la lucrătoarea ANAF cu pistol la brâu și firmă de consultanță, care-ți intră în butic cu aer de Kapo SS, și până la funcționara de la Ministerul Muncii care îți controlează carmangeria la fișele de Protecția Muncii, mecanismele economiei de piață nu pot fi definite în afara conceptului de șpagă. Dacă vă mai spun că un post în instituțiile cu atribuții în control se câștigă de multe ori cu șpagă și că șefii trimit angajații la colectare de șpăgi în mod selectiv, semn că avem și un alt nivel, unde apartenența la un GPIO (Grup Politic Infracțional Organizat) face ca scutirea de șpagă să funcționeze după principiul scutirii de TVA, o să vă ia capul.

Iată de ce este imperios necesar ca acest guvern să îi pună la dispoziția viceprim-ministrului demisionar Anastasiu un Muzeu Național al Șpăgii pe care să-l organizeze în conformitate cu îndelungata sa experiență în labirintul mituirii organelor de control cu rol în combaterea evaziunii fiscale, a muncii la negru sau a punerii în pericol a sănătății publice. Un muzeu care ar putea să lămurească vizitatorii că, pe lângă șpaga de supraviețuire și cea de îmbogățire, există, de exemplu, și șpaga de însănătoșire din sistemul sanitar sau cea de doctorat din sistemul universitar, ca să nu enumerăm aici decât două astfel de șpăgi. Și chiar nu ar fi ceva nepotrivit, dacă luăm în seamă faptul că domnul Dragoș Anastasiu este chiar doctor, cu patalama, deci are competență lărgită. Ceea ce este însă și mai important decât eventuala sa numire în fruntea unui astfel de muzeu, este faptul că darea de mită l-a ajutat să atace frontal, în conferință de presă, sistemul corupt care se împotrivește reformelor radicale al statului.

Trăim momente în care șpaga dată și aflată în presă face un viceprim-ministru să vorbească fără ocolișuri despre existența a două Românii. Una a bugetarilor cu spor de antenă, cu 60 de zile concediu de odihnă, cu salarii mărite, bonusuri, al treișpelea salariu, a bugetarilor apărați de o lege a funcționarului public incompetent, imun la pierderile financiare ale instituției. O altă Românie a celor de la privat, fără spor de antenă, fără măriri de salarii, cu concedii de 20 de zile – și alea luate pe bucăți –, gata oricând să fie dați afară de patron dacă nu sunt competenți, supuși intereselor antreprenoriale bazate pe profit. O Românie a comisarei de la ANAF care ia taxă de protecție și o Românie a vânzătoarei de la gogoșeria din piață, închisă de ANPC, care rămâne fără loc de muncă. Legătura dintre angajatul de la stat, venit în control la locul de muncă al angajatului din privat, este imaginea coliziunii celor două Românii în care șpaga sistemică nu este doar mecanismul prin care bugetarul își rotunjește veniturile. Există și un impact mai adânc, prin falimentarea pe termen lung a sistemului privat și incapacitarea cronică a statului de a stopa evaziunea fiscală, de a recupera prejudiciile și de a colecta taxe și impozite de la toți, nu doar de la fraieri. Iar nivelul de sofisticare la care s-a ajuns cu corupția funcționarilor publici și a șefilor lor este atât de mare încât Guvernului Bolojan nu-i mai rămâne, ca ultimă soluție, decât impozitarea șpăgii. Ceea ce va scoate sindicatele în stradă și va atrage după sine o moțiune de cenzură.