Românul e născut patron. Patron, antreprenor, întreprinzător, investitor, silent partner. A fost o perioadă scurtă (ce înseamnă 41 de ani la scara istoriei?) în care românul nu și-a îndeplini calitatea de patron decât la pachet cu cea de producător și de beneficiar, dar a trecut și aia, începând cu decembrie 1989. Nimic nu ne-a mai oprit, de atunci încoace, să ne reintrăm, plenar, în pieile noastre de oameni de afaceri care și-au luat viața în propriile mâini.
În 1990, termenul “patron”
era folosit cu un soi de malițiozitate combinată cu invidie. Intelectualii nației, dar și oamenii muncii cu tradiție îndelungată în fabricile secolului XX, se uitau de sus la “patronii” de tarabe care se înmulțeau pe trotuarele patriei. Fie că-și aduceau marfa de la turci, fie că o luau de la angrosiști, fie că aveau o pilă la fabrica de suc, de unde luau băutura răcoritoare pe sub mână, mai repede, fie că fabricau Brifcor-ul și Pepsi-ul în cadă, acasă, întreprinzătorii anului ’90 aveau un soi de romantism combinat cu tendințe sinucigașe. Unii își părăseau, încet-încet, locurile de muncă sigure, de la stat, aventurându-se în lumea nereglementată și nesigură a privaților. Tarabele au crescut, în ani, devenind chioșcuri, altele au creat destule venituri pentru a se putea trece la închirierea unui spațiu comercial cu vad, și tot așa. Alții, mai orientați, au rămas și șefi în fabricile de stat, dar și-au înființat și SRL-uri prin care să căpușeze fabricile pe care le conduceau. Ăștia erau, deja, marii patroni ai tranziției, oamenii care dintr-o achiziție făceau cât amărâtul cu chioșc la metrou în doi ani de muncă, ba poate chiar mai mult decât atât.
Ăia au fost anii de început ai tranziției, când, totuși, îți trebuiau ceva parale ca să deschizi o firmă, parale pe care nu le avea multă lume. Noroc cu inflația, că așa s-a mai democratizat și accesul la antreprenoriat.
Și, totuși, o vreme – pentru că, oricât fiindu-va el născut patron, românul rămânea și puțin poet, filosof în devenire și academician aspirant –, ideea de a-și deschide propria afacere nu i-a convins pe foarte mulți dintre compatrioții noștri. Până când au început să nu se mai vadă Daciile 1310 de mașini nemțești. Ăla a fost momentul în care munca la stat a primit o lovitură dură, momentul în care strămoșii noștri au zâmbit fericiți din ceruri, văzând că spiritul antreprenorial a învins. Putem spune că atunci când acul care contoriza mașinile second hand ținute în garaj de băbuțe liniștite înainte de a fi vândute românilor a trecut de jumătatea indicatorului, soarta țării a fost decisă definitiv: România va fi o țară de patroni sau nu va mai fi deloc.
Periodic, ne este inundată
viața cu știri despre criza de pe piața muncii. Din ce în ce mai multă lume constată că nu prea mai există oameni pregătiți pentru anumite meserii și că o ducem din ce în ce mai rău. Dincolo de faptul că au și plecat în străinătate foarte mulți români, pentru criza forței de muncă mai sunt motive, destul de serioase. Nu dezbatem azi lipsa coordonării între ceea ce produc facultățile și ceea ce solicită lumea reală. Nu vom vorbi despre multe alte lucruri, dar vom face o raită scurtă prin zona HoReCa (hoteluri, restaurante, cafenele).
Se apropie 1 Mai, se întredeschide sezonul turistic, iar patronii de terase, pub-uri, pensiuni și alte asemenea încep să se plângă că nu au personal suficient, că nu mai găsesc oameni, că e vai și-amar. Și te uiți la cârciuma în fața căreia a fost filmat interviul cu unul dintre patronii afectați și te întrebi: ce personal îi trebuie, totuși, pentru o cârciumioară de familie?
Căci ăsta e unul dintre lucrurile
care în industria românească a ospitalității se întâmplă perfect anapoda. Afacerile de familie, care în străinătățuri mai mult sau mai puțin îndepărtate sunt exact acele afaceri mici, ținute de membrii unei familii nu neapărat extinse, devin, în România, afaceri din care patronii își doresc să scoată profituri mari și rapide fără a ști să miște un pai în business-ul respectiv. Un restaurant mic, de zece mese, este o afacere în care nu angajezi două schimburi de lucrători și, de cele mai multe ori, nu aduci pentru a găti un chef și patru ajutoare de bucătar. Pentru că nu rentează. Este exact genul de afacere pe care o deschizi singur, te mai ajuți cu partenerul de viață, cu părinți sau copii și, dacă n-ai așa ceva, mai angajezi, totuși, un om. Dar, bine, asta se întâmplă aiurea. La noi patronul e patron, el nu muncește.
Știu magazine mici de 8-10 metri pătrați, unde patronul vine din când în când pentru a se plânge clienților fideli că nu găsește angajați de treabă. După care se urcă în mașină și pleacă la restaurant, la masă.
Sunt pline orașele patriei de covrigării cu proprietari care habar n-au cum se face un covrig. Cam ce rulaj zilnic poți să ai, cam câți covrigi de un leu poți vinde într-o zi ca să-ți permiți să nu lucrezi tu acolo, zi de zi, pentru că ești la Geneva, la salonul auto, să-ți alegi noua mașină, că aia veche a făcut deja un an jumate?
Pensiunile turistice sunt, iar, exact business-urile alea în care nu ai avea nevoie de angajați. Dar, la noi, pensiunile nu au 3-5 camere, ci sunt, de fapt, hoteluri cu de la 10 camere în sus, așa că da, au nevoie de angajați. În Vama Veche, barurile, ba chiar și magazinele foarte mici produc atât de mult în timpul verii, având adaosuri comerciale atât de mari, încât ar fi și păcat să mai lucrezi tu însuți, când poți să angajezi niște unii prost plătiți, pe care nici nu-i găsești.
Nu, a nu se înțelege că
e rău să fii patron, că patronii sunt răi, că trebuie exterminați. Dar nici nu e bine să umplem spațiul public de lamentări apocaliptice. Uneori, e penurie de oameni care să muncească pentru că unele afaceri pur și simplu nu pot produce legal atât de mult încât să-ți permiți schema ideală. Uneori, ca să câștigi tu și ca să nu-ți bați joc de un angajat pe care să-l plăteși cu salariul minim muncindu-l cât pe trei, trebuie, pur și simplu, să pui osul la treabă. Să te declari patron, antreprenor, întreprinzător și să nu faci decât să behăi că n-ai oameni pricepuți, când tu habar n-ai cum se ajunge, în business-ul respectiv, la produsul finit, nu e decât o formă de a recunoaște că ești un impostor. Unul cu ceva noroc, la un moment dat, dar în nici un caz întemeietor de imperii.
Dar puțintică dreptate există și în știrile astea: în turismul românesc nu prea găsești oameni buni, pricepuți, care să apară la televizor și să se plângă. Sunt prea ocupați să muncească în propriile afaceri ca să mai aibă timp și de prostii.
Ai mare dreptate Patrik! Lucrez in strainatate la o firma cu 30 de ani de activitate,si pot spune ca pe patroni nici nu-i deosebesti de muncitori,desi sunt multimilionari