Două nevoi imperative frămîntă opinia publică de la noi. Una e să fim buni români. A doua e să fim romantici. Pe prima am tot disecat-o în episoadele precedente și (cei mai avizați știu) în recent apăruta carte Tradiții la sperofertă (Cartier, 2015).
Știm bine că revirimentul românismului e cauzat de reacția la globalizarea intensivă din anii așa-zisei „tranziții”, dar și de propaganda național-comunistă a deceniilor precedente. Dar de ce e musai să fim romantici? De ce să demonstrăm că românul iubește tandru și pasional? Aceia dintre noi care miros ceva marketing pesemne că știu răspunsul: pentru că romantismul e un mare motor de vînzări, plin de coolness și prospețime.
Ideologic, romantismul are la origini iubirea neîmpărtășită – hai, chiar nefericită. E o asimptotă: nu atinge niciodată axa către care tinde. Îndrăgostiții din marile povești ale genului nu sfîrșesc niciodată împreună: fie mor, fie sînt împiedicați de convențiile sociale, fie se jertfesc unei cauze mărețe (pe care le-o revelează, culmea, dragostea însăși). Cînd vezi un sărut, e semn că va urma o împușcătură sau o lovitură de pumnal. Cînd vezi o căsătorie, te aștepți să fie zădărnicită de vreunul dintre nuntași. Cînd vezi sugerată, pe sub voaluri de cearșaf, o acuplare, e neapărat vorba de adulter și te aștepți să se sfîrșească rău. Toate aceste situații, rarisim întîlnite în viața reală, sînt menite să ne facă să visăm, să nutrim iluzii, să păstrăm mereu aprinsă în noi dorința de ceva imposibil (dar atît de sublim…).
Romantismul apare în marketing sub forme mai banale și mai burgheze. Sînteți un cuplu romantic dacă achiziționați la reducere un aparat de depilat (pentru ea) și un aparat de ras electric (pentru el) sau luați o cină – cum altfel decît romantică? – cu o sticlă de vin gratis. Da, e adevărat, transpare ca o cusătură groasă îmbinarea dintre dragoste și interes. Dar pretextul, contextul și toate inimioarele agățate-n vitrină sînt pregătite pentru ca voi, porumbeilor, să vă trăiți idila proprie.
De cîțiva ani, însă, romantismul e musai să fie românesc. Așa cum am mai zis, Sfîntul Valentin e contestat (în realitate, completat, ecumenic și avantajos) de Dragobete. Iubim, visăm, năzuim, da, dar în stil românesc. Am trecut deunăzi pe la Mall Vitan (cu zece zile înaintea de data unanim atribuită Dragobetelui de către marii retail-eri) și am văzut pavoazările în pregătire ale noii teme la modă: „Dragostea la români”. Intrarea se face printr-o arcadă luminiscentă care reproduce fotografic Poarta Sărutului de Brâncuși. Pe o coloană, se văd Mihai Eminescu și Veronica Micle, în pozele lor canonice de amorezi. Nu am citit ce scria alături, că eram pe fugă. Dar m-au copleșit vitrinele unor magazine doldora de motive populare stilizate, mai ceva ca în campania lui Ponta, aia cu „Mîndri să fim români”. Nu am văzut inimioare tricolore, găselnița la prima mînă de care făceam bîză în articolul trecut. Era ceva mai cumplit de atît, ceva de care nici bîză nu pot să fac.
E foarte greu să stabilești o tradiție a romantismului la români. Tradițional, fetele și feciorii se cunosc și se pețesc în cadre cutumiare strict supravegheate. Ieșim la horă, ne colindăm, ne aruncăm ocheade, fie, dar mai departe dictează părinții și zestrea.
Nouă, celor de azi, ne convin Veronica și Eminul ei, întrucît, dincolo de pretextul amoros, ei alcătuiesc un mit urban, modern și (se presupune) emancipator. Dragobetele însuși, cel despre care nu prea știm multe, decît că era venerat odinioară de către junele oltence, prin ritualuri tainice, ne apare azi ca un fel de Zburător, un fel de incub, așa, mai de la țară. Designerii încă nu știu cum să-l reprezinte, dar duhul lui îi animă pe marketerii care adulmecă o tendință în creștere.
Sîntem super-romantici, ca să ne aliniem acquis-urilor de afară, și super-români, ca să ne oblojim crizele interne.
