În sălbăticia pe care prințul Charles o apreciază, pot fi ucise animale care au dispărut cu totul în restul Europei. România îngăduie să i se omoare urșii, lupii, vulpile, cerbii, iepurii, fazanii, bursucii, sitarii, becațele, jderii și țăranii. Pentru jivine, e destul un permis de vînătoare. Pentru țărani, există legi speciale.
Pe oriunde ai lua-o, drumurile României te expun unor peisaje agricole decupate din filmul postapocaliptic al anilor '70. Mărăcini, scaieți, pet-uri și ciori domină tarlaua. Pîrloaga e forma de relief principală, iar soiul cultivat cu cel mai mare zel pare să fie buruiana. Țăranul român e la capătul puterilor. Fără să punem la socoteală secolele de împilare, fără să facem caz de Răscoala și Ion, și lăsînd la o parte colectivizarea, putem să plîngem soarta țăranului român mulțumindu-ne doar cu ce pățește azi. Agricultura românească, presupusă a fi a patra agricultură europeană ca potențial, e cușca în care-și duce lupta de clasă, fără sorți de izbîndă, țărănimea. Prostia, hoția și securismul noilor guvernanți au făcut ca, după 1990, în solul economiei de piață să fie sădite doar semințele prăpădului, pentru ca azi să fie recoltată deznădejdea.
Există, însă, speranțe. Zilele trecute, într-una din ședințele de Guvern, a pîlpîit o idee. Nu se știe cum a ajuns acolo, dar e de presupus că au uitat fereastra deschisă. În esență, e vorba despre un vechi of al producătorilor de grîu: statul să preia la rezerva națională o parte din recoltă, mai ales în contextul supraproducției. Rezerva de stat a României cîntărea, pînă în 1997, trei milioane și jumătate de tone. În urma acordului ASAL, încheiat cu FMI, ea a ajuns la 350.000 de tone, adică a scăzut de zece ori. Motivele au fost atunci legate de costuri, în principal costuri de depozitare și întreținere a stocului, dar în realitate motivele sînt altele. Instituțiile de la Bretton Woods (FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului) tocmai racolaseră un nou client pentru rețeaua lor de prostituție neoliberală. România reintra atunci, după o lungă absență, în grupul țărilor-parașută, care, pentru bani puțini, renunță la efortul pe cont propriu și aderă la regulile unei economii de propagandă, prin care – spune legenda – Occidentul a ajuns ce a ajuns. De atunci, în mințile slabe ale unor oameni fără cultură politică și economică, s-a înstăpînit ideea că te poți dezvolta fără taxe vamale, fără protecționism, fără intervenționism de stat și fără strategii naționale autonome. În fine, faptul că pe parcursul a zece guvernări, de la Petre Roman la Victor Ponta, nimeni n-a deschis o carte de economie s-a reflectat devastator asupra agriculturii.
Acum, în clipa în care noi scriem și citim acest text, se poate repara o părticică din dezastru. Dacă Guvernul reconsideră valorile rezervei de stat și preia o cantitate semnificativă din grîul care zace în depozite, poate salva de la faliment multe zeci de mii de mici producători. Înnoirea acestor stocuri naționale e un lucru bun în sine, fiindcă în pîinea anului viitor vor fi mai puține gărgărițe, la fel cum un lucru bun e mărirea cantitativă a rezervei. Statul ar putea juca rolul de exportator direct, scoțînd din joc firmele de intermediari care speculează pe seama falimentului producătorilor. România are în prezent capacitatea de a stoca 12 milioane de tone. Dacă ar face o astfel de operațiune, o parte a traficanților ar dispărea. Ar rămîne proprietarii de silozuri care au permisiunea să stocheze, în privat, părți din rezerva de stat, și care, pe șest, jonglează cu acele cantități. Fără ca noi să știm, dar cu știința Gărzii Financiare și a unor granguri din Guvern, acești infractori pe care îi descoperi în Top 300 vînd grîul din rezerva națională și îl cumpără, cu profit, la loc. Sînt, astfel, momente cînd rezerva de stat există doar în imaginația noastră, bîntuită de multe alte asemenea povești.
Va cumpăra Guvernul micile recolte țărănești, care altfel ajung, ca în fiecare an, să fie vîndute pe nimic? Sau, dimpotrivă, el va fi redus la tăcere de mafia cerealieră, singura care prosperă din scaieți, pîrloage, preț ridicat la pîine și moartea țăranului român?
