Te poți cuibări în pat cu un computer?

De ce o fi apărut postum acest volum de povestiri și eseuri de Harper Lee? Un volum pe care romanciera ar fi putut să-l publice ea însăși, dar a preferat să nu. Celebritatea și banii mulți care au venit după romanul Să ucizi o pasăre cîntătoare i-ar fi îngăduit lui Harper Lee să scoată la orice editură americană ar fi vrut povestirile începuturilor sale literare, cu sau fără eseurile scrise după romanul care a transformat-o dintr-o necunoscută venită la New York din sud într-o autoare canonică. Un indiciu suplimentar pentru amatorii de investigații biografice: romanciera nu a mai scris proză scurtă, ca și cum povestirile n-ar fi fost pentru ea decît antrenamente pentru romane, nu un gen la care să se întoarcă. Totuși, asta n-a împiedicat-o să menționeze cu admirație într-un text povestirile prietenului ei din copilărie, Truman Capote. Așadar, Harper Lee n-avea nimic împotriva povestirilor în general, ci mai degrabă credea că povestirile ei aveau o problemă, încît deși n-a putut să ducă pînă la capăt ultimul roman la care scria, a refuzat pînă la sfîrșitul vieții să se întoarcă la proza scurtă.

În povestiri recunoști stilul sofisticat din romanele ei, iar lumea și personajele lor sînt cam aceleași ca în Să ucizi o pasăre cîntătoare și în Du-te și pune un străjer. Cel de-al doilea în ordinea publicării, Du-te și pune un străjer a fost de fapt primul scris de Harper Lee și fusese prima variantă a romanului celebrității sale. De fapt, remarcă Casey Cep, autoarea ediției și a introducerii, Lee a tot revenit asupra povestirilor sale într-un perfecționism aproape maniacal pînă cînd și-a încercat norocul la o editură de unde a primit răspunsul să revină cu ceva mai substanțial. Acel ceva avea să fie Să ucizi o pasăre cîntătoare și a rezultat din rescrierea într-o formă amplificată a unora dintre povestirile cu care H.L. a încercat să debuteze. Cele mai multe dintre ele au loc într-un orășel din Alabama, Maycomb, nume sub care Lee a deghizat Monroeville, orașul ei natal. De altfel, în povestiri apare nu numai orașul din sud în care a copilărit scriitoarea, ci sînt prezenți cu alte nume sau chiar cu numele lor frații și surorile ei, prietenele și chiar și profesoarele pe care le-a avut la școală. Mici întîmplări din copilărie, care chiar au avut loc, apar în povestirile ei, la fel cum în povestirile newyorkeze Lee relatează despre propriile sale experiențe din Manhattan unde se dusese să scrie și să publice. Dacă încerci să le rezumi descoperi că cele mai multe dintre ele reacționează ca nisipul strîns în pumn – îți scapă printre degete. Sau, cum spune scriitorul din nuvela lui Capote, „Mic dejun la Tiffany“, cînd Holly Golightly îl întreabă despre ce sînt povestirile lui: sînt povestiri care nu se pot povesti. Toate sînt scrise impecabil și aproape toate au umor de o finețe specială: nu și „Spectatorii și spectacolul“ al cărei final mi s-a părut forțat și cu un umor de foileton didacticist. Tot așa, două dintre textele eseistice conștiincios adunate în volum de Casey Cep ar fi putut lipsi cu folos – „Pîine cu jumări“, un fel de rețetă culinară comentată, și „Scrisoare de la Harper Lee“, o plîngere adresată faimoasei televizioniste Oprah Winfrey împotriva computerelor, a telefoanelor mobile și a iPod-urilor în care însă există o propoziție de neuitat: „Și, Oprah, te vezi cuibărindu-te în pat cu un computer?”. Cu un computer nu, dar cu o tabletă e posibil și chiar se întîmplă.

Harper Lee, Tărîmul dulcii veșnicii, ediție îngrijită și introducere de Casey Cep, traducere de Ariadna Ponta, Editura Polirom, 2026.