Să te desparți de o persoană e aproape banal. Plîngi puțin, îți dai seama că viața nu va mai fi la fel, trec cîțiva ani și uiți cum îl chema pe omul de care te-ai despărțit. Să te desparți de o parte a corpului, însă, e ceva mai greu. Nici măcar lui Robocop nu i-a fost ușor, și ăla a fost un film. Însă multe povești au pornit de la acest tip de despărțire.
Silviu Prigoană – Deși s-a despărțit de Adriana Bahmuțeanu de foarte multe ori, Prigoană s-a despărțit de propriul picior stîng doar o singură dată. În 1984, în timp ce lucra în Cluj, la o fabrică de bere, un grătar de la o mașină de tocat s-a rupt și i-a căzut peste picior, schimbîndu-i viața pentru totdeauna. Poate că dacă nu ar fi existat accidentul ăla și-ar fi consumat excesul de energie cu un sport, nu pe bătut aceeași grasă cu pliciul pînă pleacă din casă și pe dat cu părerea la televizor. Poate că nici măcar nu ar mai fi avut mustață, cine știe?
Simona Halep – Faimoasa jucătoare de tenis s-a despărțit de impresionanții ei sîni la vîrsta de 18 anișori. Nici n-au apucat oamenii să se bucure de ei. A fost o decizie personală. De atunci nu o mai doare spatele și jocul ei s-a îmbunătățit semnificativ. Însă e păcat, fato! Asemenea sâni? Nu exista o variantă de mijloc? Unii detașabili, să îi bagi la frigider pînă cînd te lași de sportul profesionist și după aceea să îi pui la loc. Sau să-l tai doar pe unul. Sau, dacă ai vrut tu tare să fii hapsînă și să furi lumii țîțele alea, puteai măcar să ne lași să punem mîna și să facem niște poze înainte de operație.
Terente – Faimosul bandit Terente a fost despărțit de propriul penis post-mortem. De-aia este cea mai tragică poveste dintre toate. Dacă, în celelalte două cazuri, organul a pierit și omul a rămas să se cațere spre glorie, aici a fost invers. Omul a murit, penisul a devenit o legendă. Cei 22 de centimetri pe care era tatuat ”Fut bine și apăsat la cioc” au mai dăinuit încă 87 de ani la IML, ca să servească drept mesaj inspirațional pentru orice bărbat care trecea pe acolo. După care s-au degradat și penisul a trebuit să fie aruncat. Însă spiritul lui dăinuie de-a pururi.
De când s-au găsit români care, la Mari Români, au ţinut să-l voteze pe Terente, mi-am dat seama că nu suntem pierduți ca nație. Vorba voastră, „spiritul lui dăinuie de-a pururi.”. 🙂