2021 se încheie în cîteva zile și toată lumea analizează în perioada asta ce rămîne în urma lui. Se fac nominalizări și clasamente, se dau premii, se împart aplauze și felicitări. Deși anul nu s-a remarcat prin lansarea de seriale memorabile, Serial Killer își numără aici cîștigătorii, puținele titluri care s-au evidențiat prin ceva cît de cît original și interesant în mulțimea de penibilități și plicticoșenii serializate. Din tot ce-a rulat nou pe telefoane și smart-uri în 2021, premiantele cu cununiță ar fi:
3. Squid Game, thriller senzaționalist cu pretenții filozofice, creat de Hwang Dong-hyuk, nouă episoade de 32-62 de minute, difuzat de Netflix.
Squid Game se vrea o alegorie a societății capitaliste moderne, descrisă foarte cinic și extrem ca o loterie a vieții în care riști totul all-in: cîștigi sau mori. O bursă fatală la care, dacă ți se prăbușesc acțiunile, plătești prețul suprem. Gîndit ca o De-a baba-cu-coasa-oarba cu uniforme și măști à la extrem de popularul Casa de Papel, după rețeta respectată ca la carte a thriller-ului hollywoodian, din toate ideile astea a ieșit un cocktail de The Hunger Games, Cube și Saw, pe exact aceeași temă, supraviețuirea într-un death-game cu scopuri și motivații misterioase.
2. Mare of Easttown, odiseea unei polițiste de oraș mic american, creat de Brad Ingelsby, șapte episoade de 57-60 de minute, difuzat de HBO Go.
Dramă polițistă în care nu făptașul stă în centrul atenției, ci contextul infracțiunii și relațiile investigatorului cu lumea conectată într-un fel sau altul cu victima, Mare of Easttown urmărește mai mult cauza și mai puțin efectul actelor criminale, oferind telespectatorului o analiză nefardată a vieții polițistului, ca-n True Detective, combinată cu cronica evenimentelor prin care acesta trece, deprimat. Și din ce în ce mai afectat de lucrurile pe care le află despre concetățeni, pe măsură ce i/ți se dezvăluie secretele bine ascunse ale personajelor. Care, în această miniserie produsă cu mare atenție la detalii, chiar par oameni reali, nu actori ce debitează ceva ce li s-a pus artificial în gură, ca în multe alte filme și seriale. Ți se servesc felii de viață, cum se spune în limbajul de lemn al announcer-ilor TV. Sau, în cazul ăsta, (și) de moarte.
1. Scenes from a Marriage, dramă psihologică de cuplu atemporal, adaptare de Hagai Levi după miniseria omonimă a lui Ingmar Bergman din 1973, cinci episoade de 56-63 de minute, difuzat de HBO Go.
Cele cinci episoade / acte dramatice din Scenes from a Marriage, remake-ul miniseriei lui Ingmar Bergman din 1973, sînt dense, pline de dialoguri cu miez și faze intense ce developează cu acuratețe stările adesea deprimante ale unei căsnicii care merge înainte din rutină. Pînă nu mai merge. OK, poate că situațiile de viață și standardele morale ale nordicilor începutului de deceniu 8 nu se mai potrivesc cu cele ale cuplului contemporan, dar sentimentele și problemele de la midlife crisis sînt universal valabile și invariabil aceleași. Fiecare dintre noi a trecut prin momentele lui de reflecție, în care nu s-a regăsit în ceea ce i se întîmplă, copleșit de senzația că viața sa e cu totul în altă parte.
Mențiuni:
Worn Stories, docu-serie despre noi și hainele noastre, produs de Jenji Kohan (Weeds, Orange Is the New Black) după cartea omonimă scrisă de Emily Spivack, opt episoade de 28-31 de minute, difuzat de Netflix.
Worn Stories este fix ce promite în titlu: un show despre haine și despre cei care le poartă, o antologie de povești cu outfit-urile ce-au însemnat ceva pentru proprietar, spuse de diferiții lor purtători de prin toată America și asortate tematic în episoade. E despre haina pe care au îmbrăcat-o într-un moment important (de la scutecele moștenite și date mai departe fiicei la rochia de la înmormîntarea cuiva drag) sau despre ce-au simțit cînd au pierdut cămașa preferată.
Solos, antologie de psiho-drame în context parțial SF, creat de David Weil, șapte episoade de 21-32 de minute, difuzat de Amazon Prime Video.
Show, don’t tell e o regulă de aur în cinema, dar Solos o inversează nonșalant, mizînd totul all-in pe jocul actorilor (recitalurile unor meseriași ca Morgan Freeman sau Helen Mirren, adevărate lecții de actorie ca pe Broadway), pe monologuri expresive care lasă imaginația telespectatorului să completeze toate spațiile dintre cuvinte. Cum ar veni, e un show care încearcă să te facă din vorbe, dacă prin altceva n-a reușit, creat, evident, în carantină, în lungile perioade de lockdown cînd ai tot timpul din lume pentru reflecții mai mult sau mai puțin filozofice, gen rezolvarea spinoasei probleme a nemuririi sufletului.
The White Lotus, dramedie socială cu valențe educative, creat de Mike White, șase episoade de 54-58 minute, difuzat de HBO Go.
Satiră socială cu implicații la nivel personal, The White Lotus atinge niște puncte sensibile ale societății americane, făcînd o analiză în straturi, care, parțial, excluzînd anumite specificități, poate fi extrapolată perfect și pentru alte cazuri. Gîndiți-vă doar la comportamentul unei familii de români îmbogățiți de tranziție ajunși la all-inclusive în Turcia.
