Top 3 seriale lansate în 2025

În torentele de gunoi video scurse anul ăsta de pe platformele de streaming spre ochiul telespectatorului naufragiat pe canapea s-au rătăcit cîteva seriale care au lăsat ceva în urmă după vizionare, nu doar sforăituri și telecomenzi scăpate din mînă pe podea. Să revedem, deci, titlurile memorabile lansate în 2025.

3. Common Side Effects, animație comică pentru adulți neprăjiți, creat de Joe Bennett și Steve Hely, zece episoade de 21-22 de minute, difuzat de Adult Swim, disponibil pe HBO Max.

Common Side Effects e o abordare lejeră a controversatului subiect al medicamentelor naturale versus drogurile legale vîndute de halatele albe în orice farmacie. O idee simplă, nu tocmai originală, dar bine animată, cu o liniuță fină de umor negru și un joint mic de comentariu social. Creativ atîta cît să nu fie evident faptul că scenariștii au apelat, în momentele de lipsă a inspirației, la etnobotanice, serialul ăsta cu episoade scurte, de prizat rapid, unul după altul, face mișto de binecunoscuta lăcomie a corporațiilor din industria chimică a pilulelor și de elementele ridicole din toate teoriile conspiraționiste. De văzut în pauza dintre pastilele pe care le luăm pentru orice durere, indiferent cît de mică sau imaginară.

2. American Primeval, western brutal și violent cu final neașteptat, creat de Mark L. Smith, șase episoade de 36-63 de minute, difuzat de Netflix.

Trecînd cu vederea vorbele superdeștepte rostite de neștiutori de carte, situațiile miraculos favorabile (ierburi tămăduitoare care vindecă o rană de glonț în două zile) și unele decizii ale eroilor aduse nițel din condeiul scenaristului spre firul epic dorit, over all, povestea din American Primeval curge convingător și captivant, mai ales din punct de vedere vizual. Departamentul Imagine merită un premiu special: filmările cu cadre brute, mișcările camerei, în acord perfect cu acțiunea, acuratețea detaliilor, dinamica scenelor de luptă creează o autenticitate rară, dificil de obținut. Îmbrăcați cu cîrpe, piei sau blănuri, pe ploaie, zăpadă sau zăduf, în praf sau nămol, călare pe cai cu zilele, murdari și osteniți, oamenii de pe ecran n-au nimic din romantismul muzicii country sau al filmelor cu cowboy clasice. Păcat de finalul melodramatic, cu rezolvări neinspirate.

1. Adolescence, dramă juvenilă extrem de actuală, creat de Jack Thorne și Stephen Graham, patru episoade de 51-65 de minute, difuzat de Netflix.

Întrebarea care se pune de la început, obsesiv, în Adolescence nu e Cine? sau Cum?, ci De ce?. Răspunsul, complicat și complex, vine după înțelegerea profundă a circumstanțelor în care s-a produs tragedia și această miniserie, multipremiată la gala Emmy din septembrie, reușește să îl formuleze destul de convingător. Rețeta succesului e un scenariu viu, în care nimic nu pare fictiv, o prestație actoricească de excepție și un director de imagine foarte inspirat: cele patru episoade sînt filmate în timp real, dintr-o bucată, fără pauză, cu o singură cameră care se plimbă ca o dronă, în unghiuri largi, printre personaje.

Rătăciți în realitatea virtuală a Internetului, la o vîrstă la care nu pot să discearnă corect ce-i bine și ce-i rău, puberii generației actuale nu sînt pe deplin conștienți că fiecare acțiune are efect și consecințe. E ca și cum părinții lor s-ar fi uitat, la vîrsta copilăriei, la desenele animate în care Wile E., coiotul, moare în orice fază în care încearcă să-l prindă pe Road Runner, ca să învie în următoarea, și ar fi fost tentați să-i facă colegului mai antipatic o farsă fatală asemănătoare.

Adolescence instrumentează dosarul celei mai dificile perioade din viața unui tînăr, cînd, nesupravegheată, înmugurirea infantului delicat într-un adolescent spinos le poate produce tutorilor săi insuficient implicați surpriza de a-l vedea înflorit într-o plantă carnivoră.

Mențiuni:

The Pitt, dramă nepatetică cu și despre medici și pacienți universali, creat de R. Scott Gemmill, 15 episoade de 50-53 de minute, difuzat de HBO Max.

„Atenție, urmează imagini care vă pot afecta emoțional” este avertismentul subliminal din The Pitt, serialul filmat aproape în timp real, ca un pseudo-documentar cu telespectatorul martor, direct în miezul evenimentelor. Episoadele nu dezvăluie nimic personal, adus de-acasă la muncă, nici despre eroul principal, marcat încă de momentele traumatizante din perioada pandemiei, nici despre ceilalți protagoniști care acoperă întreaga paletă caracterială, de la începătorul șovăielnic, fără încredere în sine, sau tupeista aproape iresponsabilă la experimentatul capabil, dar foarte obosit. Toate personajele sînt descrise doar prin comportamentul lor profesional și relația pe care o au cu colegii, una în care, printre ace de seringă, își fac loc și alte înțepături – ironiile și sarcasmele dintre ei, poantele care mai detensionează situația și diminuează stresul.

House of Guinness, saga dinastiei de berari irlandezi care a înveselit zeci de generații de bețivi, creat de Steven Knight, opt episoade de 44-55 de minute, difuzat de Netflix.

Din aceeași minte prolifică din care au ieșit Taboo, Peaky Blinders sau A Thousand Blows vine și House of Guinness, o altă dramă de epocă fermentată în capitole romanțate depre istoria unei beri celebre, care recreează destul de convingător peisajul societății dublineze din deceniul 8 al secolului al XIX-lea. Irish-i contra briți, republicani contra unioniști, catolici contra protestanți, abstinenți contra alcoolici, fiecare are cîte ceva de contestat și își susține tabăra cu fervoarea suporterilor ultras ai perioadei hooligans, printre butoaie incendiate, sticle goale și vorbe sparte între dinți cu pumnul, ca sămînța de scandal: combinînd berea neagră cu cealaltă băutură națională, whiskey-ul, începi să vezi spiriduși verzi, indiferent dacă te cheamă Patrick sau nu. De la cheful ăsta degenerat în încăierare în stil „Ori la bal, ori la spital”, n-avea cum să lipsească și ceva muzică irlandeză – și clasica populară, cîntată la scripcă plus fluier, și post-punk-ul zilelor noastre (atrage atenția, în special, piesa „Starburster” a trupei locale Fontaines D.C., aleasă și pentru coloana sonoră a altor seriale lansate recent, MobLand și Black Rabbit). Ajută la atmosferă, mai puțin la mahmureală.

Long Story Short, satiră animată a relațiilor de familie, creat de Raphael Bob-Waksberg, zece episoade de 25 de minute, difuzat de Netflix.

Părintele spiritual al lui BoJack Horseman revine pe ecrane cu Long Story Short, un fel de The Simpsons evreiesc mult maturizat despre felul cum se schimbă oamenii cu trecerea anilor și cît de mult sînt influențați de diverse evenimente din trecut, de la certuri și neînțelegeri la gesturi și cuvinte grele. Formatul ales este original și cumva neobișnuit: narațiunea, neliniară, sare în timp de la un episod la altul, din an în an, între 1991 și 2022, diferitele scene și secvențe în timp din viața familiei Schwooper fiind prezentate aparent aleatoriu, ca niște poze amestecate ale unui album foto scăpat pe jos, completînd treptat, ca la un puzzle complicat, imaginea unor generații. Personajele cresc, devin adulți și părinți la rîndul lor, dar se opresc din cînd în cînd să arunce o privire nostalgică în urmă, la întîmplările din copilărie care le-au marcat viața.

Nuanțat, observațional, Long Story Short spune în glumă, cu o succesiune rapidă de replici sarcastice, gen Jerry Seinfeld, și un umor specific, à la Woody Allen, adevăruri trăite zi de zi cu un amalgam de sentimente depuse în straturi (furie, regrete, dorințe și nevoi neîmplinite, de a fi împreună, de a îl înțelege pe celălalt), într-un joc de-a rîsu-plînsu cu gust dulce-amar.