Traian Iancu față cu grevista

Scriitorii mai tineri îi ziceau „Tata Iancu“, vîrstnicii i se adresau cu un politicos „Iancule“, iar prietenii lui ardeleni îl luau cu „Traiane“. Era poet și libretist. Într-o vreme, autografele lui Traian Iancu erau cele mai vînate de scriitori, cu condiția să se afle sub rîvnitul „Se aprobă“ caligrafiat în colțul din dreapta-sus al cererilor de împrumut la Fondul Literar. El era directorul Fondului. Ca să nu dea ochii cu scriitorii care-l pîndeau cu cererile în mînă, Iancu stătea închis cu orele în biroul lui de la etaj din casa Monteoru. Se încuia cu cheia pe dinăuntru, fiindcă erau și unii care apăsau neinvitați pe clanță și intrau peste el. Atunci se înființa portarul, care-l scotea pe solicitant din încăpere, cu duhul blîndeții sau cu forța, după caz. Cînd se termina programul, Iancu ieșea din birou și o pornea aproape în fugă spre ieșire. „Mîine!“ – le promitea celor care-l așteptau. O poetă mai temperamentală, pe care o ducea cu vorba de vreo săptămînă, îi spune, s-o audă toată lumea, că ea intră în greva foamei. Iancu se întoarce spre ea ca electrocutat. Lîngă poetă mai așteptau trei solicitanți. „Mai intră cineva în greva foamei?“ – se interesează. cei trei se îndepărtează de poetă, bănuind că iancu va chema portarul s-o scoată din clădire. „Atunci voi veniți mîine! acum avem un caz social urgent.“ La el în birou, a povestit poeta după aceea, a întrebat-o Iancu: „Chiar ai fi intrat în grevă, Florico?“. „Iancule, dacă tot n-am mîncat nimic de ieri, măcar să-mi oficializez foamea. Şi data viitoare nu te mai anunț. Vin cu pancarta de gît în fața Uniunii, să vă satur.“