Tribunul, răul și urâtul

Votul pentru ieșirea Marii Britanii din UE și ascensiunea politică a lui Donald Trump ne dau un ciudat motiv de bucurie: noi nu avem mișcări populiste puternice. Acum 10-15 ani, era o pâine de mâncat și pentru demagogii noștri de dreapta. Discursul lor, care amesteca naționalismul agresiv cu promisiunile vagi, irealizabile și mincinoase pentru săraci, încă mai prindea. Între timp, Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali și Dan Diaconescu au dispărut din politică. Formațiuni naționaliste ca Partidul România Unită par niște glume ușor sinistre, niște mișcări lipsite de suflu pe care le iei în seama doar ca să arăți cât de exotică e periferia politicii. PSD și PNL își împart cea mai mare parte a electoratului, ambele având o agendă centristă, liberală, care susține parcursul european al României chiar și atunci când nu e în folosul lor.

Ce domină la noi e mai degrabă opusul populismului. Dacă populismul constă într-o retorică acuzatoare la adresa elitelor, un discurs care glorifică omul simplu, din popor, și-l împinge să voteze pentru schimbări radicale, în România lucrurile stau mai degrabă pe dos. Avem, dimpotrivă, o clasă de mijloc superioară veșnic nemulțumită că poporul susține statu quo-ul și vechile partide mainstream, în loc să îi aleagă pe Monica Macovei și pe Nicușor Dan. Spre deosebire de britanici, românii au arătat, prin vot, că au încredere în elitele politice și în tehnocrați și că nu-i pasionează prea mult discursurile justițiare și reformele ample.

Avem, mai degrabă, un populism middle class. Poți să cucerești ușor clasa de mijloc din marile orașe, atâta timp cât îi promiți arestări pe bandă rulantă, un parlament mic și unicameral și mai puține ajutoare sociale pentru românii leneși din Vaslui, care fac copii doar ca să le bea alocația.

Dar de ce nu avem și noi populiștii noștri? Nu știu care-s motivele reale, dar ar putea fi unul dintre următoarele trei. Sau toate. Sau nici unul.

1. Populismul apare atunci când consensul nu mai există

Populismul are o reputație nemeritată. E blamat ca și cum lipsa de încredere în elitele politice ar fi mereu neîntemeiată, iar nevoile maselor, niște pretenții exagerate. De multe ori, discursul populist formulează niște revendicări legitime, însă care au marele dezavantaj că produc schimbări prea radicale și presupun costuri mari pentru elite.

Populismul prosperă acolo unde există divergențe majore și categorii ample nemulțumite de statu quo. La polul opus, guvernele tehnocrate funcționează atunci când există un consens cu privire la ce trebuie făcut, iar singura variabilă ține de eficiență. În România, consensul ăsta e la locul lui. Și stânga, și dreapta se înghesuie în zona centrului, propunând politici neoliberale și urmărind o convergență completă cu Occidentul. Nu avem mari dispute politice, ci doar probleme tehnice, birocratice, care țin de eficiență. Și în privința corupției există un consens. Le e clar tuturor cum arată ea și că trebuie oprită.

2. Elementul justițiar din discursul populist e deja pus în practică la noi

După ce tabăra Brexit a câștigat referendumul din Marea Britanie, Nigel Farage a spus că e o victorie a oamenilor de rând respectabili (”ordinary decent people”). Asta pentru că o parte importantă a discursului populist e ideea că poporul e corect, iar elitele politice sunt hoațe și perfide. De aici decurge elementul justițiar al populismului, care la noi n-ar avea nici o șansă. Și nu pentru că românii nu vor arestări în rândul politicienilor, ci pentru că asta se întâmplă deja. N-are rost să candidezi cu o platformă justițiară când se fac deja foarte multe arestări, iar din oamenii politici aflați la pușcărie s-ar putea forma lejer trei-patru cabinete.

Marota justițiară funcționa în discursul populist de la noi pe vremea când nimeni nu-și închipuia că un fost premier va ajunge la închisoare. În vremurile de glorie ale populismului românesc, C.V. Tudor avea un discurs justițiar foarte agresiv. Pe scurt, voia pe toată lumea la pușcărie. Atitudinea lui s-a schimbat complet atunci când au început arestările. Practic, n-a fost figură din politică pe care să n-o apere Vadim și în cazul căreia să nu invoce un abuz grav. Pentru Adrian Năstase și Gigi Becali s-a zbătut cel mai mult, deși ambii îi fuseseră rivali și făcuseră parte din tabăra care trebuia să înfunde pușcăriile.

3. Populiștilor le lipsește electoratul nostalgic și frustrat

Donald Trump în Statele Unite și UKIP în Marea Britanie sunt votați în special de persoane al căror statut economic și social s-a erodat în ultimii ani. Nu e vorba neapărat de oameni care vor să trăiască mai bine. Alegătorii lor au impresia că aveau o viață prosperă pe vremuri, dar imigrația i-a lăsat fără job-uri și a pus o presiune mare pe bugetele de ajutoare sociale. La sfârșitul anilor ’90, C.V. Tudor racola în mod similar victimele tranziției. Simpatizantul perfect era acest nostalgic căruia i se părea că triumful capitalismului i-a complicat viața, la fel cum imigranții polonezi, români și pakistanezi au distrus Anglia de odinioară.

Populismul lui Trump și Farage promite restabilirea unei ordini inițiale (”Make America Great Again!”), iar votanții lor sunt albi din clasa muncitoare nemulțumiți că globalizarea le-a ruinat viețile. E o situație de care nu putem vorbi în cazul românilor. Deschiderea granițelor și libertatea de mișcare au fost benefice pentru muncitorul român. În plus, țara noastră n-a fost niciodată mai democratică și mai prosperă ca acum. Pur și simplu, nu poți, ca populist, să vii și să promiți o Românie ca aia din prezent și o creștere economică la fel de mare ca anul trecut.

Există în continuare multe probleme care țin de inegalitate și de privilegiile marelui capital. Soluțiile sunt, însă, de altă natură.