Nu știu alții cum sînt, dar pe mine, cînd mă gîndesc la longevitate, m-apucă plînsu’. Oare eu cît oi mai trăi pînă o să mă fac oale și ulcele? (Ce frumoasă expresie pentru arheologi și excavatoriști: „oale și ulcele“!). Și apropo de longevitate: cumnatul meu Gheorghe, la care am fost cîteva zile la țară, mi-a povestit că bunica lui, pe la 80 de ani, l-a rugat să cheme un medic care s-o consulte, c-o doare ceva în coșul pieptului. Cumnatul s-a conformat și i l-a adus pe cel mai bun generalist din județ, un bărbat falnic, la 60 de ani. După ce-a consultat-o, medicul i-a spus lui Gheorghe: „Cu ce inimă are, bunică-ta trăiește 100 de ani!“.
Pe la 85 de primăveri, pe bunica iar o sîcîia ceva în coșul pieptului, așa că l-a rugat pe nepot să-l cheme din nou pe doctorul cel falnic, că, zicea ea, „tare bine m-o căutat!“. „Nu pot, bunică“ – a zis nepotul. „Da’ de ce?“ „C-o murit doctoru’ acela, acu’ doi ani, de inimă!“ „Vai de mine și de mine, și ce bărbat frumos era! Da’ alt doctor cunoști?“ Cumnatu-meu cunoștea și i-a adus alt medic falnic care, după ce-a consultat-o pe bunica, i-a spus: „Lele Ruje, dumneata o să ne-ngropi pe toți!“. În ceea ce-l privește, a avut dreptate: a murit după trei ani, de un cancer galopant. Cînd, pe la 90 de ani, pe bunica o cam supăra ceva undeva în partea dreaptă, la coaste, nepotul, temător, i-a adus un june stagiar care, în urma unui consult amănunțit, s-a mulțumit să declare că bătrîna n-are nimic. Asta probabil l-a și salvat, fiindcă după doar patru ani a murit fără să zacă, în urma unui accident de mașină. Bunica a trăit nu 100 de ani, ci numai 99. S-a stins, liniștită, în patul ei. Trist lucru, longevitatea!
(va urma)
P.S. În textul de săptămîna trecută, din neatenție, grabă și-un brusc puseu de Alzheimer gramatical, am făcut o greșeală impardonabilă, taman citînd un vers din Eminescu. Am scris „Pe mine mi-e redă-mă“, cînd corect era, desigur, „Pe mine mie redă-mă“. Cuvenite scuze eventualilor cititori.
