În timp ce Elif Shafak pregătea de publicare la Londra acest roman scris în engleză, în Turcia lucrurile se precipitau dramatic. După referendumul prin care președintele Erdogan căpăta puteri sporite, a venit tentativa de lovitură de stat, urmată de reprimarea puciștilor și de vînarea opozanților Puterii, care continuă și astăzi. Cu Cele trei fiice ale Evei, Shafak pare să profețească ce avea să urmeze, deși nu se ocupă aici nici cu „istoria mare” și nici cu politica înaltă de la Istanbul. La doi ani după apariția Ucenicului arhitectului, celebrul ei roman istoric, o frescă extraordinară a Imperiului Otoman din vremea lui Soliman Magnificul, scriitoarea se întoarce la contemporaneitatea imediată cu această carte despre viața unei tinere turcoaice din Istanbul, casnică devotată familiei și carierei soțului ei. Înainte de asta însă, Peri a fost studentă la Oxford, prima din familia ei, din clasa de mijloc a Turciei, care a studiat în străinătate. Mai nimic autobiografic în acest roman, totuși experiențele spirituale prin care trec Peri Nalbantoglu și cele două prietene apropiate ale ei, din prima sa tinerețe, sînt legate de îndoielile și schimbările prin care a trecut Elif Shafak în relațiile sale cu religia, în propria ei junețe. Romanul e scris pe două planuri. Unul „la zi”, care se consumă, de altfel, într-o singură zi, celălalt într-un trecut relativ apropiat din care afli, treptat și în ordine cronologică, cine e Peri și în ce ape se scaldă zdruncinata ei familie. Tatăl, inginer și kemalist, adică adept al laicității și al occidentalizării Turciei, e într-un permanent conflict cu mama fetei, credincioasă fanatică, purtătoare de veșminte tradiționale și activistă religioasă pe unde apucă, inclusiv pe plajele Istanbulului unde răspîndește fluturași prin care le avertizează pe turcoaicele care se bronzează în bikini că le așteaptă pierzania. Mai precis, că pielea goală pe care și-o arată în public va fi arsă în iad. Tatăl, care trage tot mai temeinic la măsea, mai întîi împreună cu prietenii, apoi de unul singur, e raționalist cu convingeri de centru-stînga, dar nu și ateu, cum s-ar presupune. A citit Coranul și crede în Dumnezeu, doar că el se închină unui Dumnezeu îngăduitor și crede că în rai curg rîuri de vin, iar dacă nevasta lui are dreptate, că va fi un client al iadului, atunci preferă să ardă acolo decît să ajungă în raiul ei plictisitor. Totuși, tatăl Mensur crede că Turcia are nevoie de un despot luminat, care să facă ordine în țară, adică să juguleze corupția și să-i pună la punct pe tradiționaliștii care vor să dea înapoi ceasul istoriei. Frații lui Peri, la rîndul lor, o apucă pe căi diametral opuse. Cel mare e marxist, guevarist și admirator al Rozei Luxemburg. Celălalt, naționalist cu spume, vede peste tot comploturi împotriva Turciei adevărate, cea musulmană, care n-are nevoie de Uniunea Europeană și care trebuie să se întoarcă la credință, pentru a face față moderniștilor recenți și kemaliștilor care au îndepărtat-o de la adevăratul ei drum în lume. Cele trei fiice ale Evei nu e un roman tezist. Chiar dacă autoarea sa, în comentariile ei politice, e convinsă că locul Turciei e în Uniunea Europeană și că autoritarismul naționalist al lui Erdogan îi îndepărtează pe turci de la drumul lor firesc, Shafak dă ocol aici unei drame naționale care periodic se transformă într-o sîngeroasă tragedie, în care învingătorii le iau gîtul învinșilor, iar cei care supraviețuiesc dintre învinși se pregătesc să-și ia revanșa, cu aceleași metode, dar cu semn schimbat. De unde și finalul deschis din romanul acestei turcoaice care își analizează patria de la distanță, fără a-și confunda speranțele europeniste cu prezentul lumii lui Erdogan, dar și fără să accepte că Turcia lui Erdogan va fi Turcia în care ea crede.
Elif Shafak, Cele trei fiice ale Evei, traducere de Ada Tanasă, Editura Polirom, 2017.
