Petre Țuțea avea o voce atît de răsunătoare încît și dacă voia să vorbească în șoaptă, tot îl auzeai de la distanță. Asta se întîmpla și în grădina Casei Scriitorilor, unde nu lipseau glasurile puternice, unele invers proporționale cu notorietatea emițătorilor.
Bătrînul gînditor apărea acolo să-și ia prînzul pe cartelă. Îl însoțeau cîțiva discipoli care-l luau în primire de la ieșirea blocului turn, în care Țuțea era chiriaș într-o garsonieră. Discipolii îl pîndeau, unii cu fervoare, alții cu misie. Și unii, și alții îi notau cuvintele, chiar și pe stradă. Cînd vorbea, proteza lui dentară funcționa satisfăcător. Nu și cînd vorbea mîncînd. Mai ales dacă era vorba de ciorbă. Cu o foame veche, de fost deținut politic, energicul bătrîn se repezea asupra ciorbei și pufnea vorbind, de-i stropea și pe interlocutorii săi, și carnetele în care-i notau cuvintele. Asta nu-l deranjape omul de la masa vecină, nici odată același, care nota și el ce zicea dl Țuțea. Unul dintre ei, cu un aer de debutant speriat, l-a rugat pe Țuțea să repete ce zisese. N-o prinsese pe-aia cu Cioran, maestre! Țuțea i-a făcut pe plac, nu înainte de a-i spune, cu o patriotică admirație: „Ați progresat și voi. Cînd eram eu în pușcărie nu știați să scrieți!“.
Publicat în Cațavencii, nr. 12 (90) 2013
