TVR, 28 de ani de declin

În zilele manifestației din Piața Universității, una dintre cerințele inițiale ale puținilor care protestau încă din aprilie 1990 a fost înființarea unei televiziuni independente, care să ofere și o altă perspectivă față de cea oferită de către TVR. De-abia pe 9 decembrie 1991 a început să emită SOTI, dar n-a fost, niciodată, o alternativă reală pentru TVR. Așa lipsită de profesionalism și de resurse cum a fost ea, SOTI (care era un soi de OTV, dar fără scandaluri) are singurul merit real că i-a lansat pe piață pe Andreea Esca, Lucian Mîndruță sau Răzvan Dumitrescu. Și cam atât.

O foarte îndelungată perioadă, TVR a fost singura sursă de profesioniști de televiziune. Televiziunile private care au început să apară, de la un moment încolo, s-au bazat, inițial, pe oameni din TVR. Și Antena 1, și Tele 7 abc, și PRO TV, și tot ceea ce a urmat a supt din TVR sute de profesioniști. Este ciudat, cumva, cum o televiziune care a emis ani de zile doar două ore pe zi a putut furniza personal pentru atât de multe televizuni care emiteau 24/7.

Foarte multă vreme, societatea românească a fost preocupată, în anumite cercuri ale sale, de soarta televiziunii publice. S-au scris zeci de mii de pagini pe tema asta, s-au propus zeci de soluții și, până la urmă, nu s-a întâmplat nimic bun. Din păcate.

TVR a început să piardă încet-încet, pe mâna oamenilor din interior. Atunci când o altă televiziune a câștigat drepturile pentru transmiterea meciurilor din Liga Campionilor a făcut-o licitând foarte puțin peste oferta TVR, având informații certe din interior. Ulterior a și angajat ceva șefi ai departamentului sport din TVR, locul de unde se scursese informația.

Transmisiile sportive au fost, multă vreme, punctul forte al TVR. Meciuri de fotbal, Formula 1, campionate mondiale și europene. Toate au fost pierdute aproape inexplicabil, în favoarea unor televiziuni care au oferit cu puțin mai mult.

Managerii televiziunii publice, cot la cot cu angajații, au pus umărul la declinul TVR. Atunci când Valentin Nicolau a plecat de la șefia instituției, conturile erau pline, fiind puși deoparte ceva bani și pentru consolidarea turnului. După nu foarte multă vreme, sub conducerea unui tânăr manager extrem de lăudat, TVR cheltuise deja tot ce avea în conturi și începuse să facă datorii. Imense. În același timp, audiența televiziunii publice a început să se ducă în nas.

De prea multă vreme, TVR își caută identitatea fără a da semne că și-o va găsi vreodată. Din 2005 încoace, TVR a schimbat șase consilii de administrație și șase președinți-directori generali. Cu o singură excepție, nici un PDG al TVR nu a avut un mandat mai lung de doi ani. În aceste condiții, TVR nu a avut nici o șansă reală de redresare, pentru că nimeni nu a putut duce până la capăt o viziune coerentă, dacă a avut, sau un plan de management, dacă a existat vreunul.

TVR nu este, astăzi, nici mai politizată și nici mai nepolitizată decât vreo altă televiziune de pe piață. De fapt, se poate spune că TVR tinde să fie mai echilibrată decât orice altă televiziune, iar micile scăpări întăresc această tendință. Jurnalismul activist, practicat în multe alte redacții, aproape că lipsește la TVR, chiar dacă nu a dispărut cu desăvârșire. Diferența dintre TVR și restul televiziunilor din piață este că TVR este finanțată preponderent din bani publici, direct din bugetul de stat, în timp ce alte televiziuni sunt finanțate în principal din bani privați, prin publicitate, banii publici fiind aduși de patroni din afacerile pe care le fac cu statul sau prin contracte mai mult sau mai puțin dubioase cu instituții ale statului.

Marshall McLuhan spunea că televiziunea este o industrie grea care produce prototipuri. Problema TVR este că se prezintă ca o mașinărie proiectată și dotată să producă portavioane de ultimă generație, dar nu reușește, orice ar face, să scoată decât pioneze. Iar asta se întâmplă de prea multă vreme.

Cu oamenii pe care-i are, cel puțin numeric, TVR ar trebui să producă reportaje, anchete jurnalistice, documentare, campanii media și dezbateri de larg interes național, cum, pe vremuri, mai făcea. Astăzi nici măcar nu pare interesată de așa ceva. Emisiunea de știri a TVR e corectă, dar insuficientă, preferând să meargă în trena altora decât să-și caute singură subiectele. Iar asta se întâmplă cu aproape toate emisiunile televiziunii publice. Dacă astăzi ar apărea o nouă televiziune privată, aceasta nu ar mai putea să atragă profesioniști din TVR, pentru că cei care mai există sunt blazați, leneși și obișnuiți să aștepte trecerea timpului pe bani buni.

Pentru politicieni, TVR-ul de astăzi nu mai este, pur și simplu, o miză. Pentru că nu mai are telespectatori. Atunci când poți să transmiți orice mesaj vrei pe câteva televiziuni simultan, la orice oră vrei, de ce te-ai mai încurca cu întregul lanț birocratic al televiziunii publice?

Politizarea TVR presupune un efort pe care nu cred că mai vrea nimeni să-l facă. Desigur, politicieni nervoși, deranjați de ceea ce se spune despre ei pe post, există și vor exista mereu, indiferent de partidul căruia îi aparțin. Așa cum vor exista mereu și jurnaliști dispuși să plece capul.
Dar, în momentul actual, nu asta este problema televiziunii publice. TVR trebuie să redevină relevantă. Actualul Consiliu de Administrație are un mandat de patru ani, ca și președintele-director general. Scutită de datoriile istorice și trecută pe finanțare de la buget integral, TVR nu va mai depune în Parlament rapoarte de activitate dezastruoase din punct de vedere financiar, iar Parlamentul nu va prea mai avea motive să respingă rapoartele de activitate și, implicit, să demită CA-ul și PDG-ul. Este o oportunitate pentru TVR să pună capăt declinului și să înceapă să urce. Asta este atât treaba conducerii, cât și a fiecărui angajat al instituției.

Cu bugetul asigurat, cu răbdare, mulți nervi consumați, dar mai ales viziune, TVR poate deveni acea televiziune publică ce nu a fost cu adevărat vreodată. Atunci când, însă, politicienii vor înceta să mai sune la TVR, vom ști că instituția a pierdut pariul cu propria-i menire.