S-au adunat șaptezeci de ani de cînd Nouă povestiri a apărut (timp suficient pentru o carte să fie uitată, eventual redescoperită și uitată din nou) și de cînd volumașul lui Salinger își tot găsește, netulburat, drumul către preferințele cititorilor. Șaptezeci de ani de cînd O zi desăvîrșită pentru peștele banană își păstrează insolita, indicibila capacitate de seducție, Omul care rîde stîrnește o complice perplexitate, iar ceea ce-i spune un perete celuilalt, „Ne-ntîlnim la colț!“, e parola de recunoaștere a fanilor lui Salinger. Între timp, lumea s-a umplut de autori care-l imită cu mai multă sau mai puțină dibăcie, dar cu obsedată ardoare pe J.D. la stil, la personaje și la citatele din Zen, încît pentru cititorul de azi modelul lor declarat cu orgoliu pare mai puțin salingerian decît mulți dintre ei. În tinerețe, autorul povestirii Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție se visa drept continuatorul lui Scott Fitzgerald.
Nepot al unui venerabil rabin și fiul unui negustor de brînză din New York, Salinger a trecut în prima tinerețe la Biserica Scientologică, apoi a avut revelația budismului, aripa Zen, de care nu s-a despărțit pînă în 2010, cînd și-a încheiat socotelile cu viața, la vîrsta de 91 de ani.
Nouă povestiri a apărut în siajul triumfal al romanului său De veghe în lanul de secară, avînd un succes de-a dreptul monstruos pentru un volum de proză scurtă, și asta fără a fi cartea de căpătîi a adolescenților revoltați, nici obiectul ofuscării cititorilor pioși care au cerut ca romanul lui Salinger să fie pus la index din cauza imoralității sfidătoare și a limbajului împănat cu injurii al lui Holden Caulfield. În aceste povestiri se regăsesc, de șapte decenii, dezorientații de toate vîrstele, frustrații, clienții fără leac ai psihanaliștilor, dezamăgiții fără cauză, nostalgicii după copilăria pierdută, snobii cu acoperire intelectuală reală, impostorii bunelor intenții artistice, ciudații, timizii orgolioși, profesorii de creative writing și mai ales nenumărații lor discipoli care studiază cu creionul în mînă O zi desăvîrșită pentru peștele banană sau Omul care rîde.
În formula dezarmant de simplă și în laconismul cîtorva dintre povestirile sale, în care autorul intervine doar pentru a nota gesturile și acțiunile personajelor, Salinger îi datorează destule și lui Hemingway, cel din In Our Times – și amîndoi lui Cehov! –, la fel cum în stilul textelor scrise la persoana întîi se cunoaște influența prozei maniacal cizelate a lui Scott Fitzgerald. Amprenta povestirilor lui e însă sută la sută Salinger, indiferent de ceea ce pune el la decantat în athanor-ul din care le extrage. În O zi desăvîrșită…, care inițial s-a numit doar The Bananafish, povestirea comprimă trei povești separate, nescrise, pe care cititorul le reconstituie picătură cu picătură din conversația lui Muriel cu mama ei și din schimbul de replici de pe plajă dintre Seymour Glass și Sybill Carpentar. Povestea lui Seymour, soldatul întors de pe front, povestea lui Muriel și povestea căsniciei sale cu ciudatul Seymour. În textele la persoana întîi, Omul care rîde sau Perioada Albastră a lui de Daumier-Smith, psihologiile tulburi ale protagoniștilor cuprind ficțiunea în ficțiune, cu ricoșeuri de o ambiguitate pe care personajele care povestesc nu se simt datoare s-o limpezească, dar asta nu dinadins, ci fiindcă sînt încă prinse în ceața întîmplărilor prin care au trecut.
După apariția lui Salinger, proza secolului 20 a cunoscut o recognoscibilă schimbare de macaz care se datorează acestui scriitor care, din 1963, n-a mai publicat nici romane, nici povestiri, ca și cum duhul narațiunii l-ar fi părăsit, lăsîndu-l zeci de ani pradă unei însingurate și ciufute supraviețuiri.
J.D. Salinger, Nouă povestiri, traducere de Marcel Corniș-Pop, Editura Polirom, 2013.
1 comentariu