Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Un 10 august c-un alt gust

Zoom Un 10 august c-un alt gust

În urmă cu ceva mai bine de-un an îmi căram existența în spinare pe la Londra. Mă hotărîsem ca, după un vreun an și jumătate de experimentat cu banalul fapt de a fi, într-un mic orășel din țara lui Goethe, să mă mut într-o capitală. Așa, to see what all the fuss is about. Nu plecasem nici cu gîndul să rămîn acolo, dar nici cu vreo urmă de plan de a mă întoarce. Nici în Germania, nici în România și nici să merg în altă parte. Era un fel de “ce-o da Blajul”, cum i se mai spune lui carpe diem pe ardelenește.

A apărut însă, de nicăieri, acel MUIE PSD. Părea că în scandarea asta, devenită un fel de esență de răbufnire civică, românul a pus toată supărarea lui, toată revolta, toată nemulțumirea față de politicieni. Evident că nu era și nu este vorba doar despre PSD. Acel MUIE se potrivește la fel de bine și PNL-ului, și ALDE-ului, și UDMR-ului, și tuturor partidelor, indiferent de acronimul sub care s-au ascuns de-a lungul timpului. Și-apoi, pe acel val de MUIE PSD, a venit 10 august 2018.

Mă uitam pe Internet la ce se întîmplă în țară și, pentru prima dată după doi ani de cînd luasem calea pribegiei, simțeam că nu mai sufăr de acea lehamite față de România, care mă făcuse să aleg primul autocar cu destinația Deutschland. Deși, dacă e să fiu corect cu mine, lehamitea era încă acolo – e și acum în mine –, însă îmi revenise nervul. Voiam și eu să fiu acolo, în piață, să dau la muie! Să Muie PSD, PNL, PMP, președinte, premier, tuturor ăstora care timp de 30 de ani s-au rotit la ciolan, ca niște bășini într-o căldare, și ne-au urcat, cu țară cu tot, pe cele mai înalte culmi din abisul mizeriei. După o zi sau două îmi scrisesem deja un preaviz, iar prin 26 august mă întorceam în țară. Desigur, au fost și alte motive, că n-am venit fix și numai din cauză de 10 august ori de Muie PSD, însă faptul că a trebuit să privesc pe Internet la ce se întîmpla în stradă, de la atîtea mii de kilometri distanță, a contat. Și-apoi am așteptat să vină 10 august de anul ăsta.

Dacă era să vin pe jos pînă la București, și tot aș fi venit. N-aveam cum să mai ratez și de data asta. Se vehiculau cifre precum 250.000 de oameni și părea că se va umple piața încă de dimineață. Aproape că mă gîndeam, cu o seară înainte, să las o plasă acolo, să fiu sigur că prind loc. Știam că are să fie cald de te topești, însă preventiv mi-am luat pantofi în loc de sandale. Dacă e să trebuiască să fug…

Și m-am luat eu pe la ora două și-am mers în piață. De ce oare? Și acum mă cert că n-am mai stat vreo cîteva ore la birou, la răcoare. Mă rog, aș fi ratat cîteva chestii de care m-aș fi putut lipsi fără probleme. Căci în afară de ziariști ce se ascundeau la umbră și de niște ultrași ai existenței, nu venise încă nimeni. Mai unul cu căciulă tricoloră, unul cu șubă, un altul cu nici nu știu cîte steaguri și ale cărei țări, cîțiva neo-logicieni alături de cîțiva non-logicieni, părea că eram o ceată de certați cu rațiunea care orbecăim în plină zi prin Piața Victoriei. Sigur, astfel de elemente apar pe la orice protest. Mai un cerșetor, mai unul care e supărat pe reptilieni, altul supărat că Soros a închis tunelurile energetice, ce mai, lume bună.

Încet, însă, pe măsură ce soarele se mai ascundea pe după un copac, pe după o clădire, lumea a început să vină. Jurnaliști, mulți jurnaliști, prea mulți jurnaliști. Ah, și-apoi Mălin Bot, care se certase cu unul Dide, sau Dede, pe motiv de a cui e revoluția, sau din cauză că Dede ăla i-a zis ceva de genul Ce mă, limbot, cine te crezi tu să zici că-i protestul tău? Sau ceva de genul, că n-aveam la mine selfie-stick-ul, ca să pot să-l urmăresc pe Bot ăsta. În sfîrșit, ăștia se luaseră la circ destul de devreme, semn că tembelismul n-avea răbdare. Am mai văzut și pe niște unii care și-au îmbrăcat copiii în tricouri cu “muie psd”, ceea ce nu-i rău, dar e complet greșit. Oricît de bun e mesajul, copiii nu trebuie băgați în treburi de-astea, mai ales cînd e cu dat la muie, că-s mici și firavi, n-au un sistem imunitar atît de bine dezvoltat.

Mai erau și unii de strîngeau semnături pentru un proiect de lege sau ceva, ca să avem 300 de parlamentari, chestie pentru care am votat deja în urmă cu un deceniu, dacă bine țin minte. Și nu am înțeles de ce strîngem iar semnături. Pesemne că e o modă sau poate că unii își fac niște baze de date. Plus niște oengiști sadea, cu fel și fel de pliante și cărți cu Berbeceanu și alte cele. E posibil să-l fi recunoscut pe acel Bădiță – sau Bădiliță, ceva oengist premiat. Mă rog…

Și apoi cu scenă. Cu microfoanele și discursurile. Înainte să înceapă cu adevărat protestul am avut, din ce am putut să-mi dau eu seama, un fel de spectacol, un mix între stand-up comedy și cenaclul troglodiților. O ceată de terminați, aleși pe nu știu ce criteriu, au behăit niște lălăieli într-o română aproximativă, încît părea că însăși Viorica Dăncilă se apucase să scrie discursuri. A trecut însă și asta. Și a mai fost și treaba cu pianistul lui fried fish, care salvează rahatul prin muzică, la care nici nu m-am dus. Cam astea m-au enervat și nu mi-au plăcut. Și, desigur, senzația asta generală de protest în dorul lelii. Sigur, e bine că nu s-a lăsat cu bătaie, cu circ. Dar putea parcă să se lase cu mai mult protest. Părea însă că sîntem o armată de oameni plecați la un concert la care nu știam cine cîntă. Un fel de participanți la festival cărora le place mai mult festivalul decît muzica de pe scenă. Un Untold civic, dacă vreți.

Au fost însă și chestii super-mișto. Pe măsură ce orele ascundeau soarele din piață, tot mai multă lume venea. Oameni OK, simpli. Oameni veniți de pe te miri unde. Oameni cu pancarte cu mesaje haioase (deși am văzut la alte proteste mai multă creativitate). Oameni pe care-i știam de la protestele de prin 2011-2012, cînd o iarnă întreagă am petrecut-o, după-masă de după-masă, la Universitate. Și-apoi m-am întîlnit cu foști și actuali colegi, amici și cunoscuți. Am rîs și-am povestit de toate, de părea că sîntem într-o piață în care, în lipsa muzicii de protest, a răsunetului de revoltă, eram chemați să socializăm. Ne-am amuzat de jurnaliștii care mișunau în căutarea unui unghi bun, a unui mesaj haios, a unui interviu publicabil, a ceva care să semene măcar a senzațional. N-a fost însă să fie. Aș putea spune că a fost prea cald, prea multă lene sau că am devenit o nație cu excedent de civiizație și bun-simț. Poate – de fapt, mai mult ca sigur – că și jandarmii și forțele de ordine au fost mai liniștiți și mai calmi. Pînă la urmă, prea o făcuseră lată în urmă cu un an ca să mai chițăie măcar acum.

Și, desigur, a mai fost momentul telefoanelor cînd, la 9 seara, cei – să fi fost vreo 20-30.000 de oameni – au luminat întreaga piață. Iar chestia asta, chiar și numai chestia asta, face ca toată ieșeala în stradă să merite.

Una peste altă, însă, dacă e să pun totul la socoteală, aș zice că ne-a cam rămas protestul mic. Că un an întreg de așteptare e poate prea mult. Și prea am fost cuminți în mesaje, prea liniștiți, prea generali. De-mi-si-a! A cui? PSD Ciuma Roșie mai des decît sublimul Muie PSD? Prea multă cumințenie în mesaj. Atît de cuminți încît, așa cum mă amuzam cu fostul coleg Gabi, la cît de moale a fost protestul și la cît e Dăncilă de tută, n-ar fi de mirare ca a doua zi să iasă public, să mulțumească protestatarilor pentru decență și mesaje, pentru comportament, și să ne anunțe că a fost atît de impresionată de protest încît a decis să nu mai candideze, pentru că merităm să continuăm împreună.

Atît s-a putut. Pînă la 10 august 2020 mai avem vreo două rînduri de proteste. Adevăratele proteste, alea de la urnă.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • “Întîmplări din irealitatea imediată”

    13 august 2019

    Aflînd că pușcăriile românești sînt mari producătoare de scriitori bine furajați, o editură newyorkeză i-a făcut domnului Gheorghe Dincă o ofertă de nerefuzat pentru publicarea unui bestseller memorialistic cu titlul […]

  • Planul Marshall pentru săraci

    13 august 2019

    America și Occidentul european trag fără chef de o căsnicie obosită, împovărată de ani și de plictiseală. Duși sînt anii logodnei, cînd generalul Marshall a descălecat la Paris din spinarea […]

  • #danbarnafacts

    13 august 2019

    Din spuma mării contractelor cu statul a apărut, imaculat și superb în nimicnicia lui, ca un câine turbat, Dan Barna. Și, deodată, a început să spună tâmpenii. Poate îl știți. […]

  • Caracal, mon amour

    6 august 2019

    Zilele trecute, pe la ora cînd Ion Cristoiu obișnuiește să tragă pe nări praful din Biblioteca Academiei, îmi făcui și eu rondul pe la Piața Obor, unde zarzavagiii scot natura […]

  • Olimpiada PROȘTILOR

    6 august 2019

    România și-a încredințat destinul unor șarlatani. Șefii de ieri și de azi ai țării, fie ei președinți, miniștri, primari sau parlamentari, trăiesc, cu rare excepții, din impostură. Prosperă din fals, […]