Un băiet în contratimp

Klaus Iohannis este președintele României doar din decembrie 2014. Încă nu s-au împlinit șapte ani, dar, totuși, avem senzația că o cam arde de o eternitate pe aici, pierzând aiurea timpul. Nu al lui, ci al nostru. Iar dacă timpul lui se scurge cu un singur scop, acela de-a lăsa posterității, absolut inutil, imaginea unui mare om de stat, ce merită statuie în fiece cătun, poate că noi am fi vrut să facem altceva cu timpul nostru. De exemplu, să-l folosim pentru a trăi. Problema este că președintelui nostru i s-a imprimat atât de tare în minte faptul că este buricul universului în care ne ducem viața, încât vrea, cu tot dinadinsul, să marcheze epoca prin care trece. Poporul i-ar fi mai recunoscător dacă n-ar face-o, dar n-a fost niciodată după el, după popor.

Când a candidat la alegerile prezidențiale,

Klaus Iohannis știa că, oricare ar fi rezultatul, nu se va schimba nici majoritatea parlamentară, nu se vor schimba nici primarii și nici președinții de Consilii Județene. Cu nu foarte abundenta-i luciditate, Klaus Iohannis ar fi putut accepta că are de așteptat doi ani. Pentru un om care a ajuns președinte de țară cam pe nepregătite, fără a avea vreun program coerent pus la punct, cei doi ani dintre alegerile prezidențiale și cele parlamentare ar fi putut fi un excelent prilej pentru a-și structura proiectul de țară, pentru a-l negocia cu partidul pe care dorea să-l susțină și pentru a pregăti implementarea acestuia imediat după ce și-ar fi ajutat partidul favorit să câștige alegerile.

Doar că președintele Iohannis nici n-avea vreo intenție să elaboreze el, pe bune, vreun proiect de țară, nici nu-i trecuse prin cap că ar putea face și în realitate ceva pentru a găsi viziunea aia de care România chiar avea și are nevoie. În plus, Klaus Iohannis nu avea răbdare. Nu puteau, nici el și nici orgoliul lui super-gonflat, să aștepte doi ani. Copilul râzgâiat al Sibiului, domnul Goe de la Grivco, bătea din picior în podeaua Cotroceniului și cerea tuturor guvernul lui. În ce scop? Asta uita să menționeze.

Așa că, fără să fie cazul,

în noiembrie 2015, Klaus Iohannis a profitat de un accident cumplit pe care unii erau pe punctul de a-l transforma în revoluție. Până atunci, în întregul an 2015, Klaus Iohannis ceruse de două ori demisia lui Victor Ponta, dar nu obținuse satisfacție. În cele din urmă, ca să cităm din mare clasic, „A fost nevoie să moară oameni pentru ca guvernul să-și dea demisia…“. Oricât ar fi încercat să se abțină, să-și păstreze morga, pe sub dinții impecabili tot reușea să se strecoare rânjetul satisfacției.

Pătruns de durere, plin de respect în fața morților, Klaus Iohannis a făcut un gest foarte potrivit, anulând recepția de ziua națională de la Palatul Cotroceni. A înțeles toată lumea, e timpul ca politicienii să cugete la consecințele faptelor lor, nu să țopăie cu șampanii în mână, zâmbind satisfăcuți.

După care, la distanță de doar câteva zile după ce a anunțat anularea recepției de la Cotroceni, Klaus Iohannis țopăia vesel și vioi pe covorul roșu, în fața fanfarelor militare, la instalarea în funcție a noilor miniștri ai Apărării și Internelor. Dispăruseră și doliul, și dorința de reculegere, lăsând loc micului soldățel de plumb care se animă imediat ce aude acorduri de muzică de cazarmă.

Klaus Iohannis a obținut guvernul lui,

pentru un an, și a reușit, în felul ăsta, să facă în așa fel încât partidul lui favorit să piardă alegerile „big time“, cum ar spune noua jucărie prezidențială. Dacă PSD-ul ar fi fost lăsat să-și ducă guvernarea până la capăt, cel mai probabil că n-ar mai fi obținut scorul pe care l-a obținut în 2016. Există și posibilitatea ca PNL-ul să fi putut crește și să devină încă de pe atunci un partid de peste 20%. Dar nu putem da timpul înapoi, așa că nu avem cum ști ce s-ar fi întâmplat dacă Iohannis nu ar fi fost doar un copilaș impacientat.

Rezultatele alegerilor parlamentare

din 2016 l-au scos din minți pe președinte, care și-a propus încă din acel decembrie trist să nu lase lucrurile să se mai întâmple la fel. În seara în care a pierdut atât de rușinos în fața lui Dragnea, Klaus Iohannis și-a promis să-și ia revanșa, pe toate fronturile.

Și a început în chiar acel decembrie 2016, refuzând prima nominalizare de prim-ministru făcută de către PSD. Următoarele guverne ale partidului care câștigase detașat alegerile au fost hărțuite de către președinte inclusiv în stradă, fiind prima dată când un președinte în funcție al României a participat la un miting de protest la adresa guvernului în funcție.

Klaus Iohannis a atacat în stradă, a atacat de la înălțimea pupitrului prezidențial și n-a ezitat să folosească nici cărările bătute de predecesorul său, înspre și dinspre sistemul judiciar.

În 2019, când se pregătea de un nou mandat prezidențial,

Klaus Iohannis a tras din răsputeri să-și amăgească de tot electoratul în mare pare parte credul. Oamenilor, complet nepricepuți în ale democrației, li s-a spus că alegerile europarlamentare vor decide componența Parlamentului național, că atunci se va decide schimbarea guvernului și că, în cel mai rău caz, după europarlamentare se vor organiza imediat alegeri anticipate. Nu era nici cazul și nu era nici posibil, intrându-se în ultimele șase luni de mandat ale președintelui, când Parlamentul nu mai poate fi dizolvat, deci nici alegeri anticipate nu pot fi provocate. În schimb, a prestat impecabil sistemul judiciar, condamnându-l pe infractorul Dragnea, la fix o zi după ce PNL obținuse un scor istoric într-o rundă de alegeri. Justiția e Justiție, nu se lasă influențată de rezultatele alegerilor și face dreptate atunci când vine rândul dreptății.

Desigur, pentru Klaus Iohannis a fost insuficient. Așa că iar a pus boii la coada carului.

Nici măcar nu-și câștigase al doilea mandat prezidențial,

că domnul Iohannis a forțat, din nou, eliminarea de la guvernare a partidului cu cei mai mulți deputați și senatori. În octombrie 2019 a plecat Guvernul Dăncilă, în noiembrie 2019 a apărut Guvernul Orban.

Iar mai era un an până la alegerile parlamentare și Klaus Iohannis reușea, pentru a doua oară în viață, să aibă guvernul lui.

Ludovic Orban și-a luat în serios rolul de premier de sacrificiu și a făcut tot posibilul ca guvernul lui să nu dureze mult. Instalat în noiembrie 2019, Guvernul Orban a picat în februarie 2020, după doar trei luni de activitate. PNL stătea uluitor în sondaje, moștenind din voturile prezidențiale, iar drumul spre alegerile anticipate era deschis.

Doar că n-a fost să fie, căci drumul respectiv a fost închis rapid de pandemia pe care, inițial, Klaus Iohannis o minimaliza, considerând-o o gripă mai rebelă, nimic mai mult.

Ca să diminueze prostia de a avea din nou guvernul lui într-un an electoral atât de greu, Klaus Iohannis a încercat să compenseze prin ieșirile sale televizate, care ar fi trebuit oprite de către CNA. Profitând de faptul că nici o televiziune nu s-a gândit să nu-i difuzeze intervențiile, Klaus Iohannis a încălcat orice lege electorală posibilă, atacând aproape seară de seară principalul adversar al PNL, fără a fi obligat să acorde și drept la replică.

Dar, făcând aceeași prostie a doua oară, rezultatul a fost, inevitabil, același. Alegerile parlamentare din decembrie 2020 au adus cele mai multe voturi pentru PSD, din nou. PNL a reușit, cu greu, să obțină o foarte firavă majoritate guvernamentală alături de USR-PLUS și de UDMR.

Nici minunea asta n-a durat decât nouă luni.

Pentru că președintele Iohannis vrea să controleze partidul, PNL-ul. Iar pentru asta l-a luat în brațe pe Florin Cîțu, încurajându-l să pună dulceață în galoșii musafirilor.

Căci, deocamdată, asta e România: o țară tristă, condusă de două personaje din satirele lui Caragiale – domnul Goe și Ionel.