Miturile, în special cele ale literaturii, trebuie puse periodic la încercare, ca să nu se mumifice, e de părere Eugen Negrici. Și asta nu de azi, de ieri. Profesor de literatură română veche, Negrici știe ce înseamnă să se așeze praful pe cărțile scrise demult. Dar mai știe și cît de repede îmbătrînește literatura și constată că miturile unei epoci se pot întemeia pe erori colective de evaluare sau pe laudele exagerate ale autorităților literare ale momentului. Criticul citește cu pasiune, așteaptă nerăbdător marile cărți ale literaturii noastre, dar cînd se așază la masa de lucru, demonul îndoielii pune stăpînire pe el. Îi place entuziasmul lui G. Călinescu; temperamental,însă,e mai apropiat de ponderatul E.Lovinescu.
În volumul de acum,Eugen Negrici adună o parte dintre eseurile publicate în România literară, în anii ’90, într-o rubrică pe care a botezat-o „Simulacrele normalității“.Admirator declarat al semioticii lui Umberto Eco, Negrici cercetează cu răbdare semnele de tot felul din lumea de azi, de ieriși de acum sute de ani, căutîndu-le înțelesurile și, cînd e cazul, descoperindu-le însușirile artistice. În carte, aceste texte cîștigă și îți dai seama că autorul lor, deși scria despre felurite lucruricare în aparență n-aveau legătură, construia răbdător un mare mozaic dinmicile piese ale rubricii sale.
Calul de bătaie al criticului e literatura română și iluziile ei, despre care a publicat și o carte separată ce a stîrnit o sumedenie de reacții: și pro, și contra. Pro din partea criticilor tineri, contra dinspre mulți critici literari consacrați care și-au văzut autoritatea primejduită de analiza necruțătoare a lui Negrici. Ciudățenia acelei cărți, ca și a altora scrise de Negrici după 1990, e că autorul, fire altminteri neconflictuală, și i-a pus în cap pe destui colegi de breaslă din generația sa, încît atunci cînd l-am întrebat de unde i-a venit, mi-a răspuns că din cercetarea textelor. Adică, la fel cum în tinerețe Eugen Negrici s-a dedicat studierii literaturii române vechi, permițîndu-și să contrazică verdictele lui Călinescu din Istoria literaturii române…, de i-au sărit la jugulară călinescofilii pioși, acum el, trecînd la literatura autohtonă a secolului 20, s-a văzut luat în bețe și de criticii care cîntau pe față în struna regimului comunist, dar și de criticii, adepți sinceri sau de ocazie ai esteticii față cu politica,atinși la coloana vertebrală de observațiile sale.
Dar Negrici nu se oprește aici, ci își ridică în cap și poeții, contestînd așa-numitul evoluționism al poeziei, care ar trebui să ajungă la lirismul pur. El e convins că poezia nu se poate despărți de epic și de dramatic, chiar dacă această relație pare revolută. Și ca să nu aibă aerul de predicator român în deșert, eseistul invocă din cînd în cînd,în sprijinul său, critici străini celebri.
Regret că Eugen Negrici n-are acces la critica literară din țările estice de după 1990, ci doar la eseiști esticitraduși în limbi de circulație internațională. Căci din cîte știu, discuțiile critice din alte țări foste comuniste se apropie de gîndirea lui, care în context est-european nu mai pare deloc radicală, ca la noi. Și nici că ar pune la îndoială valorile literaturii române sau chiar românești, cum se pronunță unii mai apăsat, ca să-l poată acuza pe Negrici că strică receptarea valorilor scriitoricești ale patriei.
Nu cred că Eugen Negrici strică ceva, ci că mai degrabă el atrage atenția asupra stricăciunilor de care suferă literatura română de pe urma silniciilor la care a fost supusă de regimul comunist.
Eugen Negrici, Simulacrele normalității, Editura Humanitas, 2019.
