Într-un New York distopic, care are o Statuie a ExtraLibertății și curse low-cost spre Lună, un el și o ea debusolați psihic sînt cobaii programului experimental de testare a medicamentelor psihotrope marca Neberdine Pharmaceutical Biotech, o companie farmaco-IT care se laudă că rezolvă cu doar trei pastile și niște sesiuni de reprogramare computerizată a creierului problemele mentale sau emoționale ale oricărui pacient.
Nu știm în ce an sîntem. Judecînd după mașinile de pe stradă, am fi într-un prezent posibil; instrumentarul de laborator, monitoarele cu tub catodic și imprimantele matriceale (de care, în 2018-le nostru nedistopic, nu mai are decît Poșta Română) duc cu gîndul spre un trecut nu foarte apropiat; roboții stradali care curăță rahații de cîine și computerul cu AI suficient de avansat cît să aibă sentimente sugerează un orizont de timp relativ îndepărtat. Combinația bizară de hardware de mult depășit cu tehnologii futuristice dă senzația, ca-n Brazil, de lume alternativă atemporală în care faptul că s-au inventat servicii publice gen AdBuddy (cîștigi bani cînd un individ te urmărește peste tot prin oraș, ca o fereastră pop-up enervantă, ca să-ți citească reclame personalizate), Friend Proxy (poți să-ți închiriezi, temporar, ca prieten, un necunoscut care știe totul despre tine) și Daddy’s Home (ai posibilitatea să te oferi voluntar pentru postul de soț al unei văduve cu doi copii) e deja banalitate.
Între Annie, care are nerezolvată cu sine trauma morții surorii mai mici, recurgînd la droguri ca să uite, și Owen, oaia neagră a unei familii de bogătani, deprimatul încă în tratament după un episod de schizofrenie, se formează o conexiune fizică, electromagnetică chiar. Pacientul 1 și Pacienta 9 își share-ază în timpul experimentului amintiri traumatizante și gînduri negative care se împletesc cu fanteziile fiecăruia, într-o feerie a subconștientului din care, dacă nu mai ieși, îți pierzi mințile.
Diagnosticul pe care îl poate pune specialistul în filme și seriale de gen după o călătorie prin mintea umană ține de psihanaliza viselor induse în stil Inception meets Freud. Tonul narațiunii, cînd serios, cînd parodic, baleiază între dramă albă și comedie gri. Cumva, însă, toate cine-elementele aparent disparate funcționează ca un întreg, creînd iluzia că, undeva, într-o altă dimensiune, totul ar putea fi așa cum curge pe ecran.
Maniac brodează pe canavaua SF a unui viitor retro o poveste clasică despre dorințe, regrete, acceptare de sine și dragoste. Cu happy-end și morală de desene animate: să crezi în prietenie. A, creat vizual pînă la marginea unei imaginații bolnave, numele vine, probabil, de la un maniac al CGI-ului.
Maniac, 2018-?, dramedie SF în zece episoade cu un buget suficient de mare cît să-ncapă în el onorariile actorilor Emma Stone și Jonah Hill, creat de Patrick Somerville după seria TV norvegiană omonimă, difuzat de Netflix.
