Îl știam de multă vreme. De pe la sfîrșitul anilor ’70. George Stanca era pe atunci inginer la Fabrica de BCA de la capătul cartierului Militari. Scria poezii și fusese unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului „Flacăra” pe care-l conducea Păunescu. La fabrica de BCAse spunea despre el că era un tip priceput la ce făcea acolo. Ca un suprem elogiu, se mai zicea despre el că, chiar dacă se ținea și de poezii, avea o minte de inginer adevărat.
Fabrica aceea de BCA, ca și celelalte două-trei din țară, era invenție suedeză. Ai noștri construiseră halele și tot ce mai trebuia pentru a adăposti o asemenea chestie. Suedezii aduseseră „utilajele”. Stanca, băiat inventiv altfel, după ce se lămurise că aici lucrurile trebuia să funcționeze ca la farmacie, avea grijă de trei lucruri. Să fie tot timpul curat în fabrică, încît venea uneori și noaptea să vadă dacă halele erau perfect măturate. Să nu facă nimeni improvizații în rețeta de fabricare a BCA-ului și, chiar dacă asta nu era treaba lui, să nu se fure. Așa că a ajuns la un moment dat în rîvnita funcție de inginer-șef al fabricii. Cred că avea pe atunci vreo 35 de ani, cel mult. Cînd ne întîlneam prin fabrică, vorbeam despre literatură. Pe el începuse să-l mănînce în fund să renunțe la serviciu, ca să se avînte în poezie, dar își făcea meseria cu aceeași conștinciozitate.
Și azi îmi aduc aminte de convorbirile noastre despre poeții interbelici și despre „șaizeciști”, în timp ce el își făcea turul zilnic prin toate cotloanele fabricii. La Cenaclul lui Păunescu a stat el cît a stat, dar cînd a văzut că bardul voia să fie un soi de Ceaușescu al cenaclului, n-a mai răbdat. S-a retras, cu explicația pe care i-a dat-o lui Păunescu, că țara era prea mică pentru doi ceaușești. După Revoluție, George s-a avîntat în gazetărie și în riscanta îndeletnicire de purtător de cuvînt al echipei de fotbal Rapid.
Zic riscantă fiindcă, într-o vară, cu cine mă întîlnesc pe lîngă noul cazinou Victoria, eu mergînd agale, el transpirat de fugă? Cu Stanca pe care-l urmăreau Mincea geamgiul, năbădăiosul șef al galeriei Rapidului, și cîțiva locotenenți de-ai lui la fel de ofticați, ca să-i ceară socoteală pentru un articol care nu le plăcuse băieților din galeria echipei. Cînd am scris în Cațavencii despre acea urmărire, poetul mi-a reproșat că am inventat-o. I-am citat propriile lui cuvinte de lîngă vremelnicul cazinou: „N-am timp de vorbă, că mă fugărește Mincea!”. Pe atunci, poetul era încă suplu și avea atîta condiție fizică încît să fugă mai repede decît baronii burtoși ai galeriei rapidiste. După mai bine de zece ani, ca și cum ar fi fost urmărit de vreun blestem al lui Mincea rapidistul, Stanca a fost condamnat la un an de pușcărie, dar cu suspendare, pentru că plagiase o traducere din Tolstoi, făcută de Janina Ianoși. Cînd ne-am văzut din nou, după condamnarea lui, George Stanca mă întreabă: cum de el era singurul condamnat pentru plagiat, în timp ce pe alții, mai grei, nu-i deranja Justiția nici ca să le bată obrazul?
2.119 vizualizări
