Am avut o mare curiozitate să citesc ultima carte a lui Iulian Bocai, mai ales după mica și agreabila polemică pe care am purtat-o, în urmă cu cîțiva ani, în revista Timpul. Dacă nu mă înșel, el se războia cu estetismul, iar eu am contraatacat cu activismul. Întîmplător (sau nu), sîntem amici de la distanță pe Feisbuc.
Mare mi-a fost surpriza să descopăr un estet, deseori îmbîrligător de fraze, sintagme și comparații, un spirit mai degrabă contemplativ și sceptic, cu o neîncredere visătoare în natura umană. Iulian stăpînește tactica și strategia discursului, plăcerea elipselor, viclenia intercalării. Te prinde la înghesuială cu o poveste care pare întîi firească, așa cum se plimbă dintr-un text într-altul, dar care devine, încet-încet, incredibilă. La o primă vedere, avem de-a face cu un călător printre amintiri personale (și multe dintre cele ce se întîmplă par cu adevărat ale sale), pe care le risipește în evantai, printre multe personaje de un anumit soi, construiește o tramă a cărții, perfect plauzibilă și, împotriva lui Caragiale, care aștepta spargerea halbei de bere în capul nevinovatului Paul, face ocoluri largi, dezvoltînd de fiecare dată o temă nouă, la care pare să țină mai mult decît la povestea însăși. Și abia cînd te resemnezi că, de pildă, o vizită la Aiud sau un număr de telefon scris pe o hîrtiuță vor dispărea definitiv în uitare și nu vor mai însemna nimic, povestea mai face un ocol și se întoarce de unde a plecat. Abia atunci te prinzi că e vorba de personajul fictiv care se mărturisește. E o invenție. Numai cu aceste ocolișuri, cînd poetice, cînd pline de amănunte, cînd divagante, eroul își încheie povestea din proză, dar nu își încheie niciodată nasturii finalului. Și iată de ce. Volumul conține opt povestiri scrise la persoana I (lucru care îl face pe cititor să confunde autorul cu naratorul), spațiul care le cuprinde e asemănător și cînd se închide unul, se deschide celălalt, biografiile personajelor secundare și a eroului se aseamănă și se intersectează. Aceeași nefericită istorie de familie, aceleași pulsiuni, aceeași stare de spirit. Un cititor neatent ar putea spune că e un Bildungsroman, împărțit pe capitole. Numai că există diferențe mici, însă semnificative, în care îl bănuiesc pe Bocai de o șmecherie scriitoricească plină de rafinament. Într-o povestire, eroul are 20 de ani la revoluție, în alta are numai 7 ani. Am controlat, de curiozitate, vîrsta lui Iulian Bocai. Singura perioadă care mi-a ieșit la socoteală a fost perioada studenției și obiectul de studiu. Însă personajul acesta (colectiv) e polimorf, retractil, duce cu el niște sensibilități de o natură deosebită. Departe de mine să privesc toate aceste proze din perspectivă erotică, deși temele ar părea că o impun. E un erotism bine stăpînit, atît de ascuns de cuvinte, că rar (și numai dacă ești foarte atent) iese cu adevărat la iveală. Eroul e un bisexual, dar niciodată unul explicit, tranșant, activist. Interiorizat, plin de delicatețe, poartă cu el un soi de regret care înăbușă de multe ori agresivitatea cotidiană și a prozelor contemporane. De aia nu e nimic scandalos. Dar duce cu el și un regret pentru ceea ce ar fi putut să fie, dar nu mai este. Trăsătura homosexuală e abia explicită, dar e permanent însoțită și de pulsiuni hetero, mai degrabă platonice, contemplative. Nimic nu rezistă în această lumea ambiguă, și îl însoțim pe narator într-o călătorie interioară, sortită eșecului. Apărarea lui sălășluiește, ca în multe alte cazuri, în alte cărți, alte încăperi. Citatele neostentative (ba chiar și strofe întregi – lucru care la alții mă scot din sărite) construiesc o figură reală, un personaj viabil. Nu empatizezi cu el, dar îl ții minte, în multele lui înfățișări.
Mi-e clar că o astfel de carte nu va avea decît un succes de prestigiu. Felul în care povestește, ezitările, tăcerile, discreția și, mai ales, frazele lungi și poetice nu îi vor aduce un succes de librărie. Poate că spirite asemănătoare se vor regăsi în paginile lui, dar nu sînt prea mulți. Eroul lui e suspendat între două lumi pe care le iubește în egală măsură, fără să se decidă încotro s-o ia. Această indecizie îi face bine și rău totodată, pentru că ezitarea pune un bemol pe toate povestirile. La un moment dat, cititorul simte că halba de bere caragialeană a lui Petru ar trebui, totuși, să se spargă în capul nevinovatului Paul.
Iulian Bocai, Revărsatul zorilor, Editura Trei, 2025.
1.405 vizualizări
