Cu o inteligență vecină cu genialitatea, cu un sclipitor talent literar și cu o curiozitate de autor renascentist, Jacques Attali e un guru al lumii contemporane care cunoaște atît de bine trecutul și mecanismele sale, încît își poate imagina cum va fi viitorul. Attali a și scris o Scurtă istorie a viitorului, înaintea lui Noah Yuval Harari, dar ceva mai prudentă în anticipări. Cu scenariile sale asupra viitorului educației, fostul sfătuitor al președintelui Mitterrand și ex-șeful Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare se întoarce la o temă la care a reflectat și ca tehnocrat pe lîngă politicieni care au fost și la putere și în opoziție în Franța. Un tehnocrat cu idei de stînga, dar vaccinat de practica socialismului francez și sceptic în privința promisiunilor comunismului. În sfîrșit, un tehnocrat care știe cîte parale fac proiectele politicienilor pentru viitorul patriei și reformele acestora cînd ajung la conducerea țării.
Marea întrebare a lui Attali, în Istoriile și scenariile de viitor ale educației, e cum va izbuti omenirea să se ferească de cele două fețe ale barbariei. Una dintre ele, aducătoare de haos, ar fi dispariția școlii din cauza lipsei universale de resurse. Cealaltă, alienantă, ar consta în transformarea educației într-o operațiune artificială de transmitere a educației prin intermediul cipurilor și al modificărilor genetice în urma căreia omul însuși ar deveni produsul artificial al propriei sale evoluții. Răspunsul lui e că omenirea are atîta bun-simț încît să se ferească de aceste două extreme, deși în cercetările sale asupra trecutului Attali a putut constata că oamenii au un uriaș talent de a-și face rău, închipuindu-și că se află pe drumul cel bun. Iar istoria educației pe planetă o dovedește cu vîrf și îndesat.
Dar care sînt constatările lui Attali? Că educația se face mai întîi în familie – adeseori numai acolo! –, așa că din părinți care nu știu carte nu pot ieși decît copii la fel de neștiutori. Că în pofida evidenței că mama e primul educator al copilului, de-a lungul istoriei, inclusiv în zilele noastre, femeile au fost/sînt ținute departe de carte. Ideea asta a fost/e împărtășită chiar și de învățați cu vederi democratice în materie de educație. Din antichitate pînă în secolul al XIX-lea, bărbații au socotit că femeile n-au nevoie de altă învățătură decît cum să aibă grijă de casă și de copii și să-și facă datoria sexuală față de bărbați. În secolul al XVIII-lea nici măcar unui iluminist avîntat ca Rousseau nu-i trecea prin cap că femeile ar trebui școlite. Acesta era un drept de care nu trebuiau să se bucure decît bărbații. Astfel încît convingerea lui Denis Diderot că femeilor li s-ar cuveni să aibă aceleași drepturi ca orice cetățean li se pare o excentricitate contemporanilor săi.
Mai remarcă Attali că, de mii de ani, copiii sînt bătuți ca să învețe, așa că atunci cînd devin la rîndul lor părinți le aplică același tratament progeniturilor. Și că, tot de mii de ani, Puterii îi e frică să le acorde o educație înaltă oamenilor de rînd, ca să nu-i scape din mînă, chiar dacă lipsa lor de instruire are efecte de bumerang și social, și economic.
Cum îi merge educației în zilele noastre? Finlanda și alte state nordice au succes fiindcă investesc în educație și își respectă educatorii, totuși exemplul lor nu e molipsitor în Franța. În Rusia, sistemul educațional e de multe decenii un dezastru. În Japonia, cu populația ei îmbătrînită, marea problemă e că, în scurt timp, o școală supercompetitivă nu va mai avea pe cine să educe. În Coreea de Sud, concurența acerbă dintre elevi, care produce elite, duce și la fraude la examene și la tragedii. Deși alocă fonduri generoase pentru învățămînt, Statele Unite par să fi scăpat sistemul din mînă. În Marea Britanie, remarcă socialistul Attali, toate încercările financiare de a asigura tinerilor săraci accesul la universitățile de top se întorc în favoarea celor bogați. China comunistă, care s-a întors la sistemul examenelor pentru recrutarea tinerilor de vîrf, după eșecul Revoluției Culturale a lui Mao, din 2022 încoace pune barierele unui naționalism obtuz studenților care vor să meargă la marile universități din Occident și nu poate asigura școlarizarea copiilor de la țară decît în proporție de 30%. (Poate pentru a nu înnegri și mai mult întregul tablou, Attali păstrează tăcerea asupra educației din țările est-europene.) În rest, peste tot în lume net-ul și televizorul fac ravagii în rîndul copiilor și al tinerimii studioase. Așa că optimismul cu care el își încheie considerațiile despre viitorul educației pe Pămînt pare a se bizui mai mult pe speranțele sale decît pe tot mai problematica ofertă a prezentului.
Jacques Attali, Istoriile și scenariile de viitor ale educației, traducere de Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, 2024.