Unde îți petreci veșnicia

La Uniunea Scriitorilor funcționa un domn care se ocupa de odihna veșnică a autorilor. Era poet, dar scria mai mult ferpare în proză care apăreau cu litere groase în ziare. Avea un birou în Casa Monteoru, de unde telefona la cimitire, să pregătească locuri de veci, și la atelierele care produceau sicrie, cruci și aveau toate cele cuvenite înmormîntărilor. Dacă te duceai la el, îți spunea unde se aflau toți scriitorii răposați din România. Care la cimitir, care în vreo urnă păstrată de familie. Le scria adresele postume, cu numele adevărate ale celor care publicau sub pseudonim, într-un dosar în care anexa și ferparele compuse de el. Cu o singură condiție, să fi fost membri ai Uniunii. De ceilalți nu răspundea. În afară de morți, funcționarul posterității scriitoricești își făcuse o listă de așteptare, pe categorii. Pentru marii scriitori și pentru cei care aveau pile negocia în avans la Bellu. Autorii importanți urmau să-și petreacă eternitatea la Sfînta Vineri, iar ceilalți în cimitirele mai noi, înconjurate de blocurile socialismului biruitor. Mai era o categorie, restrînsă, aceea a scriitorilor mărunți, dar ambițioși, care se duceau să-și negocieze cu el locul de veci. Negocierile aveau loc pe înserat, la restaurantul Uniunii. Poetul veșniciei mînca și bea pe banii negociatorilor, cărora le făcea în cele din urmă o promisiune solemnă. Cînd se ridica sătul de la masă, bătea palma cu interlocutorul său, dar îl avertiza să se grăbească, fiindcă pe lista de așteptare erau ditamai clasicii pe care trebuia să-i servească peste rînd.