Sticla era nimic pe lîngă ghețușurile din București din iarna anului 1984, care a ținut pînă prin martie ’85. Cădeai pe stradă oricît ai fi mers de încet și chiar dacă te sprijineai de ziduri. Mai era și frigul din casă, de ieșeai dîrdîind din bîrlog. Îl înjurau bucureștenii pe Ceaușescu, printre dinți sau în gura mare, după cum era căzătura de dureroasă. Nu mai pridideau turnătorii cu notele pentru Securitate, iar la Urgență stăteai la coadă pînă îți venea rîndul să-ți repare doctorii mîna sau picioarele, după caz.
La cantina Uniunii Scriitorilor era frig, gazele n-aveau presiune și doamnele Miți și Lenor, chelnerițele, umblau printre mese cu paltoanele pe ele, într-un protest mut, dar cît se poate de expresiv. Murise Virgil Mazilescu, cel care îl înjura pe Ceaușescu și pe stradă, nu numai la cîrciumă.
Scriitorii care spuneau înfrigurați că așa nu se mai poate vorbeau în șoaptă, cu căciulile îndesate conspirativ pe ochi. Cîte unul ridica vocea cît să se rățoiască la Shapira, responsabilul cantinei, să dea telefon la Primărie că nu sînt gaze pe Calea Victoriei. Aluzia asta părea un act de curaj. Shapira, din biroul lui, se făcea că n-aude. Doamna Miți, cînd era somată la plural „Dați, mă, telefon la Primărie!”, răspundea că ea e angajată să servească la mese, nu să dea telefoane în locul clienților. Se lăsa o liniște rebegită în care Miți răsucea tirbușonul cîtorva cuvinte: „Unde-o fi domnul Mazilescu, să le-o zică?!”.
Virgil Mazilescu: ,,în ochii celui ce priveşte şi percepe fără să ne vadă/ în călătoria ca un bici de aramă ca o trompetă lungă/ în depoziţia ca o bătaie de aripă ca un fum peste case/ în gustul şi în pipăitul acestui act insondabil îndură-te îndură-te de mine o! noapte/ în noaptea senină și în palida groapă cu resturi cu tot ce înaintează o noapte”