Dacă dăm timpul înapoi și facem un stop-cadru la momentul iunie 2020, cel mai mediatizat om al momentului era, mai de nevoie decât de voie, Nelu Tătaru. Consuma atâta timp de antenă (dar și de realitate, Românie, digi și, în general, cam de orice televiziune), încât n-ar mai fi fost nevoit să dea un leu în campania electorală care ba se apropia, ba se îndepărta, în funcție de evoluția pandemiei. Ne scăpase deja de Costache și de privatizarea subită a sistemului medical, încât părea că ne poate scăpa și de coronavirus. Un băiat modest, simplu, mai pe gustul maselor, care făcea ce i se spunea și refuza să spună ce i se face. Familia prospera, discret, pe spinarea farmaciei proprietate și pe cea a utilizatorilor de măști la suprapreț, totul era bine. Atât de bine încât, pe la Cotroceni, niște frunze de ficus începuseră să creadă că Tătaru ar putea alunga orbanul din capul Guvernului. Căci orbanul se obrăznicise și cam dădea rateuri la comenzi.
Nelu al nostru, în simplitatea lui, n-a forțat. Era bine așa, n-avea de ce se plânge, așa că n-a mușcat la momeala frunzelor, stând lângă șeful de partid și lăsând să revină în mintea ficusului obsesia cu Ciucă, la care părea că renunțase. A mers pe lângă Orban, cuminte și amical, până când ăla i-a dat, fără să se zbată, ministerul pe mâna USR-ului. De nervi, ar fi pârjolit tot, ar fi luat femeile din partid și le-ar fi dus în stepă, ar fi făcut multe nefăcute, dar deja pierduse startul. Așa că a preferat să-și domolească bidiviul și să călărească alături de Cîțu, în marea năvălire internă din 2021. Ar fi călărit și cu Ciucă, dacă îl chema cineva, dar n-a fost să fie.
Acum, la doi ani de când zburda singuratic prin fruntea sondajelor, Nelu Tătaru s-a întors în Camera natală a Deputaților, de unde plecase spre cele mai înalte culmi, gândindu-se că mare adevăr mai e în vorba aia a lui Creangă: „Decât fruntaș la oraș, mai bine-n satul tău un om liniștit, nederanjat de nimeni pentru deciziile proaste luate atunci când nu era cazul“.
