Un producător de film intră radios în biroul unui director executiv de la Netflix: „Ce zici de-un serial beton despre un jaf aparent imposibil, care, pregătit la mare detaliu, reușește și nu reușește în același timp? Picture this: o miză foarte tentantă, șapte miliarde de dolari în titluri la purtător, depozitate în seifurile garantate ca inexpugnabile ale unei companii de asigurare valori, o gașcă de infractori mărunți cu diverse probleme personale, al cărei șef are o veche istorie nerezolvată cu patronul firmei de securitate, acțiune, idile între membrii bandei, twist-uri, trădări, suspans, tot ce trebuie. O să fie un fel de Ocean’s Eleven, ceva mai ieftin, fără Clooney, dar cu tipul ăla cu față sinistră din Breaking Bad – ăă…, cum îi zice, ăstaaa…, Gus Fring, parcă –, distribuit în rolul Profesorului din Casa de Papel care le știe pe toate. Îl filmăm cu mult sînge și împușcături și băgăm și o reclamă în trailer că poți să te uiți la episoade în orice ordine vrei tu. Îți spun, bro, rupem, așa ceva nu s-a mai făcut!“.
Ba s-a făcut, dar parcă nu atît de prost. Monologul ăsta o fi imaginar, dar are și o doză considerabilă de plauzibilitate a felului în care s-a luat decizia de a bugeta Kaleidoscope, un ghiveci de idei și o varză de realizare preparate după rețeta jafurilor comise în atîtea alte filme pe aceeași temă.
Cum spargi protecțiile unui buncăr superapărat de multiple bariere de acces, fără să declanșezi nici o alarmă? Păi, clasic, mizînd pe credulitatea sau pe lipsa de atenție a telespectatorului, care înghite ca pelicanul simulacrul explicațiilor bazate pe tot felul de supoziții cu grad de probabilitate foarte redus. Ce șanse sînt, de exemplu, ca angajatul firmei de pază să plaseze cartea dotată cu cameră video, pe care i-ai făcut-o cadou, fix în unghiul din care poate fi văzută tastatura la care butonează parola sistemului? Cît de foarte inteligenți spre foarte proști să fie profesioniștii în supraveghere, care, acasă, n-au instalate nici o cameră, nici un sistem de alarmă, nici un cîine care să-i avertizeze cînd un intrus le cotrobăie prin sertare după chei și parole? De creativitatea la inventat piedici pentru spărgători nu se poate plînge nimeni, spațiul securizat e plin cu senzori sofisticați de detectare a temperaturii și mișcării, doar că aceștia pot fi păcăliți fără prea mari probleme, iar timpii de reacție la intervenție a paznicilor sînt setați suficient de mari ca să permită discuții lungi, revelatoare, între infractori, în fața seifului deschis, dar nu atît de mici ca să fie prinși cu toții.
Kaleidoscope e un festival comic de chestii ilogice și stupide, nonsensuri marca Hollywood,personaje copiate după frații Coen sau faze văzute deja la Tarantino, de parcă scenariul ar fi fost scris de ChatGPT, jucărica AI a momentului. Peste toate astea strălucește găselnița de marketing (experimentul botezat, probabil, în departamentul PR „experiență de vizionare unică“) a episoadelor cu nume de culori, urmăribile în orice ordine, mai mult ca să justifice titlul. Cînd ai atîtea găuri în poveste și nimic n-are vreun sens inteligibil pentru cel care chiar urmărește logica evenimentelor, altul decît că vrei să cîștigi bani, mulți bani (și aici nu e vorba despre personaje, ci despre producătorii și difuzorii acestei farse pline de clișee), poate fi valabil orice concept, oricît de revoluționar: să le vezi pe sărite, cum îți vine la telecomandă, succesiv/invers spectrului ROGVAIV, ori în banala ordine (crono)logică. Sau să nu le vezi deloc.
Kaleidoscope, 2023-, ultra-mega-extraspusa poveste a unui jaf care fură doar timpul telespectatorului, creat de Eric Garcia, opt episoade de 34-56 de minute, difuzat de Netflix.
Nea Bute (nu sari ca ma adresez asa, dar esti .ca un consatean simpatic, dar artagos si de asta am indraznit) imi plac 75% din cronicile mate, dar asta merita cununita. Aferim!