Există un fenomen fascinant în România legat de concerte, mai ales cele mari. Artiștii străini care calcă pe aici nu vin într-o țară de spectatori, ci într-o superputere culturală populată exclusiv de experți în muzică, scenotehnică, sunet, repertoriu și management artistic. O parte din publicul român nu merge la concerte ca să se bucure. Merge ca să evalueze, să dea note, să certe. Să stabilească dacă respectivul artist se ridică la nivelul suficient de înalt al privitorului. Foarte puțini reușesc să atingă standardele noastre.
Au venit cei de la Coldplay. Au aflat, din prima seară, că au o problemă gravă dacă nu cântă exact ce vor românii. Dacă bagi un moment cu influențe orientale, pac!, scandal. Dacă nu bagi, iar scandal.
La Metallica, acum două zile, a fost altă dramă. Sunt prea bătrâni. Nu mai au energie, zdrăngăne din instrumente. Nu mai e ca în ’92. De parcă ne-au mințit că sunt tineri și au vândut bilete punându-se pe afiș cu pozele din armată. Oricum, dacă ar fi cântat exact ca acum 30 de ani, tot n-ar fi fost bine. Se găseau suficienți pretențioși care să le bată obrazul. Cazul renascentistului Turcescu — jurnalist, om de televiziune, ofițer, cântăreț și aproape orice — e un bun exemplu. Poți înțelege că nu i-a plăcut, dar modul în care a exprimat-o public, pe tonul „marș!” brevetat și perfecționat în media ultimilor doi ani, te face să ții cu Metallica chiar dacă nu ești fan. Oare ce-ar spune Lars Ulrich dacă ar vedea și înțelege o emisiune moderată de Turcescu?
Madonna? Arogantă. Bon Jovi? Nu mai are voce, e puriu. Depeche Mode? Prea depresivi și comerciali. The Rolling Stones? Prea bătrâni și ei. Rammstein? Prea mult foc. Ed Sheeran? Prea simplu. Beyoncé? Prea mult show. Justin Timberlake? Nu mai e ce-a fost. C.C. Catch? Grasă și îmbrăcată ca la păzit bostana. Practic, întreaga industrie muzicală mondială trăiește într-o continuă și dureroasă incapacitate de a se ridica la exigența culturală a chibițului muzical românesc.
Pentru că noi avem gusturi fine și nu consumăm arta, o arbitrăm. Mergem la concerte ca inspectorii ANPC ai emoției, ca să-l amintim aici și pe Horia Constantinescu, fie-i țeapa ușoară. Așadar, stăm cu mâinile încrucișate și așteptăm greșeala. Avem sentimentul că vine Occidentul să dea examen aici, la noi. Că Bucureștiul este ultimul filtru al actului artistic. Dacă ai trecut de publicul român, poți merge liniștit și pe Wembley sau pe Maracana, că deja ai supraviețuit celui mai dificil test posibil.
Nu multe națiuni au curajul să privească de sus artiști care umplu stadioane pe tot globul. Noi îl avem. Pentru că nicăieri nu se află mai mulți specialiști în muzică pe metru pătrat decât într-o țară unde jumătate dintre nunți se termină cu un unchi beat urlând că vrea el microfonul, să cânte mai bine decât cei de pe scenă.
