În pofida speranțelor interbelice ale lui E. Lovinescu, cel ce spunea că scrierile lui I.L. Caragiale vor ajunge să dateze, bătrînul ploieștean din comuna Haimanale are încă o dată dreptate. Atent la schimbările guvernelor, Caragiale nu-și făcea „iluziuni” ca Eminescu, pe care „canalia liberală” l-a lăsat fără slujbă la stat cînd a venit la putere. El însuși avea s-o pățească la fel, după ce a fost numit directorul Teatrului Național din București și apoi debarcat fără mari explicații. Încercarea lui de a se face berar de București i s-a tras tocmai de la efemeritatea pe care o aveau funcțiile la stat pentru cei care le ocupau. Dar dacă n-ar fi fost moștenirea Momuloaiei, Caragiale ar fi rămas la București, unde ar fi încercat poate alte combinații comerciale sau poate politice, nu s-ar fi mutat ca rentier la Berlin, unde chefuia cu prietenii și discuta despre politică.
Spre deosebire de Eminescu, idealistul său prieten, Caragiale s-a prins cum mergea treaba cu rotativa la guvernare, deși n-a nimerit extraordinara formulă „Pleacă ai noștri, vin ai noștri!” a lui Constantin Tănase. Or, acum clasa noastră politică e alcătuită din fostul FSN care s-a rupt în mai multe bucăți, din PNL-ul în care s-au vîrît și foștii pediști, dintre care mulți au fost membri ai FSN-ului, din PMP-ul lui Băsescu, cel care l-a pupat în dos pe Petre Roman pînă i-a luat locul în PD-ul rupt din FSN. Ar mai fi USR, o prospătură politică pe care o lovesc și pesediștii, și liberalii, și pemepiștii, încercînd să facă de doi bani acest partid care nu face parte din jocul politic verificat. Asta fără a mai lua în calcul că și useriștii înșiși își dau unii altora peste picioare, într-o luptă pentru putere de partid tînăr și fără minte.
Dar întorcîndu-ne la vremea lui Caragiale, în Scrisoarea pierdută, Cațavencu spune: „Să-și vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre!”. Acum, de cînd am intrat în Uniunea Europeană, s-ar zice că politicianul român de la putere se uită mai cu luare aminte în gura Europei. Uite că, mai nou, nu! Fiindcă între pielicica lui și interesele europene ale țării, politicianul și-a ales pielicica, chiar dacă astfel ar putea pune pe băț pielea României. Sau, cum ar zice Rică Venturiano: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”. În acest caz, dacă scapă cine trebuie, ceilalți sînt victimele colaterale ale unei victorii.
1.569 de vizualizări
