Pînă să devină personajul de operetă care fuge după secretare cu juma’ de secol mai tinere și-și cheltuiește rezervele financiare la păcănele, aparent, Victor Atanasie Stănculescu a fost mereu un om despre care se vorbea în șoaptă, cu nedisimulat respect. I se atribuiau afaceri misterioase, influențe imense și protecții transatlantice. A fost, că, deh, nu mai e. Se spune că undeva, prin Viena, ar fi lăsat niște casete, care acum fac să tremure destule fleici ajunse acolo unde nu le e locul. Dar tremură de pomană. Casete? Cine, cu excepția muzeelor tehnice, mai poate extrage azi informația de pe casete? Și nu e doar asta. Casetele, chiar dacă există, nu spun nimic. N-ar fi decît o încercare post-mortem de reabilitare a unui om cu multe stele și orgoliu pe măsură.
Și, totuși, cunoscătorii tremură. Dar nu din cauza casetelor, ci din cauza unor posibile documente tipărite. Extrase de cont, dovezi ale viramentelor bancare, mărturii olografe. Toate lăsate de cel și cei care au pus bazele capitalismului de omenie după 1990. Căci asta este istoria pe care VAS trebuia să ne-o spună: cum, din banii parandărătați din afacerea Motorola, s-au înființat primele firme prospere ale noii ere. Și cum cei care au avut, atunci, capital de pornire în lumea crudă a economiei de piață sunt nimeni alții decât moștenitorii cei mai iubiți și mai folositori ai sistemului. E cea mai frumoasă poveste de succes a ultimilor 26 de ani și e păcat că generalul a plecat fără să o spună. Mai ales că el ieșea bine și din asta. Căci atunci când i s-a spus să aibă grijă de copii, el chiar a avut. Doar că nu de cei ai familiei Ceaușescu, ci de copiii sistemului. Azi, în topurile milionarilor români.
Generalul nu era apreciat deloc afarā, avea un IQ prea scāzut pentru export.